– Apoi?

– Cum ţi se pare, oare sunt eu frumoasă?

– Să presupunem că-i aşa, pentru a ne feri de dispute economico-politice despre valoarea relativă a două mii fiorini...

Ziua a doua

Toată noaptea am visat nişte năzdrăvănii şi fantasmagorii de cele mai curioase, precum se întâmplă, în genere, după o zi plină de agitaţiune. Mi se părea a fi soră cu d-na Przikszewska; duduca Micuţa se metamorfozase în bărbat, ceea ce, în adevăr, i se cam prilejea câteodată pe scenă; baronul Rosen mă curta pe mine, adecă pe exemplarul meu femeiesc; duduca Micuţa, se-nţelege, ca un tânăr ce era, curta pe Victoria. Nu mi-amintesc toate peripeţiile dramei; ştiu numai că ea s-a încheiat prin două cununii de tot în caracterul visurilor: Micuţa s-a însoţit cu Przikszewska şi eu cu Feldeşul.

La 9 ceasuri mă-ndrumai spre Universitate. Aveam ora dreptului penale. Profesorul - un june cu ochelari pe nas, cu nasul ridicat în sus de frică să nu-i pice ochelarii, ceea ce - ridicarea nasului - îi era lesne de făcut din cauza uşorităţii căpăţânii întregi - profesorul ne explica acum importanta cestiune de adulteriis, şi ne dezvolta, ca de pe carte, teoria celebrului criminalist german Feuerbach, cum că violarea unei femei e fiziceşte cu neputinţă. Spre încheiere, el a surâs şi a zis cu aer de profunditate:

– Eu, unul, domnilor mei, mă unesc cu opinia lui Feuerbach numai întrucât priveşte pe bărbaţii fiziceşte neputincioşi.

– Domnule profesor, îmi daţi voie a cere o dezlegare? dezlegare în înţelesul juridic al cuvântului, zisei ridicându-mă.

– Mai ales, domnule.

– Legile romane, în cazul adulteriului, vorbesc numai de jure patris vel mariti... prin urmare, este iertat a viola o fată, adecă o femeie fără bărbat, care, totodată, ar avea numai o mumă văduvă?

Făcând această întrebare, eu gândeam, fireşte, la duduca Micuţa.

– Cestiunea e foarte gravă, răspunse profesorul, apăsând ochelarii, care se pregăteau, pare-se, a sări de pe nas, pentru a întâmpina la cazul meu prin un alt caz. Cestiunea e foarte gravă. În lecţiunea viitoare o voi dezbate exegetic cu ajutorul texturilor pozitive şi filozofice.

În acest moment răsună clopoţelul şi profesorul ieşi din clasă buiguind fraza:

– Cestiunea e foarte gravă, foarte gravă...

Pesemne şi el avea vreo duducă Micuţă!

– Ei bine, Spiţerule, făcut-ai ceva? şopti baronul Rosen abordându-mă.

– Mai mult decât s-ar fi putut aştepta: ea îi dă un rendez-vous deseară la bal masqué.

- Est-ce possible?

– I-am spus că eşti frumos ca un persian, că eşti înfocat ca un arab, că o iubeşti ca un turc, nici mai mult, nici mai puţin; în fine, te-am prefăcut într-o minune orientală. Spre a nu mă dezminţi, trebuie să fii mascat şi să-ţi cunosc costumul mai dinainte, pentru ca s-o pot preveni.

– Voi fi drapat în flutur.

- Admirable! Vino la nouă trecute: ea te va aştepta. La bal te voi lămuri mai bine despre toate.

– Prezentul i-a plăcut?

– E încântată.

– Nu şezi azi cu mine la masă?

– Iartă-mă; am mai multe trebi... uitat-ai amorul meu pentru Frosa lui Klumpen?

- Fi donc! o slujnică...

- De gustibus non est disputandum. Mie îmi plac florile câmpeneşti; ţie florile cu miros; nasul tău uşor înghite orice aromate, al meu se teme de guturai! adio!

Au revoir, mon cher! au revoir!

Mai tăgăduiască cineva cum că norocul nu e causa causans a tuturor noroacelor! Abia făcui câţiva paşi de la columnada Universităţii, intrând în uliţa Milchbrei, cum deodată zăresc pe Micuţa ieşind dintr-un magazin, urmată de Cati, care ţinea într-o mână o legătură şi în cealaltă o pereche de papuci. Aleasa inimii mele mergea repede înainte, lăsând în stratul de zăpadă urmele unui picioruş fabulos şi ascunzându-şi năsuşorul în manşon - asemenea păsăruicii, când îşi adăposteşte căpuşorul în căldura aripioarei. Precum vedeţi, şi iarna are o poezie a sa, diminutivă ca a lui Alecsandri, pe care trebui s-o căutăm în zăpadă şi în manşon.

– Îmi pare bine că te-am întâlnit, domnişoară. Sunt sigur că însuţi ai fi dorit să mă vezi în téte-à-téte, pentru ca să-mi poţi face două întrebări despre cari ai gândit ş-ai visat toată noaptea.

– Cum ştii dumneata gândurile şi visurile mele, domnule Ghiţă? întrebă Micuţa cu o voce tremurândă, care dovedea că zisa mea, bazată în parte pe un fapt pozitiv şi în parte pe o indicare psicologică, a lovit-o drept în inimă.

– Va să zică, am ghicit, nu-i aşa? zisei zâmbind.

– Eu n-am spus aceasta... apucă înainte Micuţa, lăsând ochii în jos. Însă aerul de siguranţă cu care m-ai abordat a putut cu tot dreptul să mă minuneze.

– Să nu făţărniceşti în zadar, domnişoară; eu sunt un fel de năzdrăvean: e prea greu ca neştine să ascundă orişice de la mine. D-ta ai gândit şi ai visat toată noaptea despre nécessaire-ul de eben, ce l-ai primit aseară, şi despre curtea ce mi-ar fi făcut neneaca d-tale ieri demineaţă, când erai la repetiţie. Trebui să recunoşti adevărul.

– D-ta mă sperii, domnule! Cum de ai putut pătrunde în cugetul meu? Cum de ai aflat despre nécessaire? De unde această schimbare în manierile d-tale? Ieri aş fi jurat că eşti...

– „Poet", cum m-a numit doamna Ana. Ieri nu făceam deosebire între curcan şi iepure, şi astăzi citesc în fundul inimelor; ieri mă lăudam cu răceala naturii mele şezând într-o odaie călduroasă, şi astăzi vorbesc cu foc călcând pe gheaţă... Vrei oare să-ţi lămuresc această cimilitură?

– Cu orice preţ!

– Seara la bal masqué întreabă-mă şi vei afla, cam pe la zece ore. Ieri mă credeai prost, acum mă socoţi geniu; peste puţine ceasuri mă vei vedea nici una, nici alta, dar ceva mijlociu. Aşadar, te salut în aşteptarea a treii "schimbări la faţă".

Micuţa îmi întinse mânuţa sa, palpitândă de frig sau de emoţiune, nu ştiu; o strânsei cu aprindere şi ne despărţirăm, pentru a nu întra în casă împreună.