– Apropiindu-mă de uşa salonului întâi, văzui intrând două măşti proaspete. Una, mai naltă şi mai grasă, purta o rochie lungă de atlas mohorât ş-avea pe cap un fel de coroană aurită cu dinţi; cealaltă, mai subţire şi mai mică, era îmbrăcată în rochie scurtă de atlas verde-deşchis, cu un spenţer de catifea pimbie ş-o cunună de flori artificiale pe cap. Câteva cuvinte, întrauzite din gura măscuţei verzi şi adresate către masca mohorâtă, mă făcură a ghici pe ambe.

– Lasă-mă să întrighez un pic pe nătărul dumitale, zise cea dintâi.

– Cum îţi place, dar sunt încredinţată că peste cinci minute o să începi a căsca, răspunse cealaltă, depărtându-se.

Apucai braţul măscuţei.

– Ai venit să-mi ceri seama, Marie?

– M-ai recunoscut?

Apoi luai braţul Micuţei, iertându-mi, drept precuvântare, a-i strânge mânuţa, care tremura în palma mea, după o expresie nouă în asemenea cazuri, ca un peştişor prins în reţea. Şi ne aşezarăm într-un colţ al salonului, unde o uriaşă columnă arunca asupra-ne binefăcătoarea sa umbră.

Micuţa tăcea.

Când o femeie amuţeşte deodată în ajunul unei răstălmăciri amoroase, când, veselă şi glumeaţă până atunci, ea pleacă ochii în jos, sau se face a se juca cu aliseda ceasornicului... e semn bun! ea au deja iubeşte, au presimte răsăritul dragostei. Crescut în şcoala poeţilor latini, adăpat la adâncele izvoare erotice ale lui Ovidie, Petroniu, Properţiu etc., eu cunoşteam din copilărie, ca pe Tatăl nostru, meteorologia amorului; şi, văzând tulburarea fetei, îmi zisei în gând: "O am!"

Mânuţa Micuţăi se afla tot încă în a mea. Mă uitai în jur şi, însemnând numai dosul a două măşti cenuşii, cari stăteau mai aproape de locşorul nostru, prin o repede mişcare - o mişcare a cărei repejune se poate alătura doară cu lovitura unui pumnal italian - întipării pe degetele copilei o sărutare de foc, ca toate acelea prin cari se-ncepe o iubire şi cari - vai! - sunt cu neputinţă mai în urmă.

Micuţa iute îşi retrase mâna şi se sculă în picioare:

– Văz, domnule, că nu meriţi încrederea mea; adio!

Atâta numai aşteptam, pentru a pune în lucrare planul, artisticeşte concertat de mai nainte.

– Adio! Ţi-am spus fără cuvinte, prin o singură sărutare, ceea ce trebuia să ştii: te iubesc! Adio! adio, Marie!

Zicând aceasta, mă ridicai cu demnitate şi dispărui în vălmăşagul măştilor, ce năvăleau din ce în ce mai numeroase cu apropierea miezului nopţii. Apoi întorsei capul şi zării pe Micuţa reaşezându-se gânditoare în misterioasa noastră poziţie din dosul columnei.

Tocmai atunci trecu lângă mine Feldeşul cu Przikszewska.

– Vi-to no-ta, că-ta am-tu să-ta ţi-to spun-tu ce-to va-ta, zisei baronului în argotul studenţilor, cari se cuprindea în aceea ca silabele să se despartă şi după fiecare din ele să se adauge unul din aceste trei postpuneri: to, ta, tu; anume: to după vocalele e şi i, ta după celelalte vocale, şi tu după consune; încât frazul meu însemna simplu: "vino, că am să-ţi spun ceva". Numai optsprezece burşi în întreaga universitate vorbeau în perfecţie şi cu o iuţeală neauzită în această limbă, ce o numeam totatutică. Eu şi Feldeşul eram recunoscuţi ca doctori între ceilalţi.

– Cum să las singură pe Maria? răspunse baronul.

– Trebuie să-mi faci această slujbă pentru zece minute.

– Dar, scumpul meu...

– Lasă-mă dară pe mine să-i spun eu oarece la ureche.

Şi trecând din partea Victoriei, îi şoptii leşeşte:

– Domino "czekam" te aşteaptă în salonul al doilea, lângă a treia fereastră.

– Vra să zică, d-ta îmi cunoşti secretul, domnule Ghiţă?

– Să vede că aşa. Lasă braţul lui Rosen.

Victoria simţi că orice împotrivire la cererea mea ar fi fost primejdioasă şi, strângând mâna Feldeşului, ea îi zise:

– La revedere, amoraşul meu; până la viitorul bal mascat.

– Cum? pân-atunci nu ne vom mai întâlni, îngerul meu?

– Nu ştiu; nu pot făgădui; nu atârn de mine.

– Neomenosule! cum să nu ai tu milă de patima mea, de focul meu, de chinul meu, de...

– Îndatorire pentru îndatorire, iubite Feldeşe. Ţi-a venit rândul a-mi proba amicia ta. Vezi acea mască verde-pembie din dosul columnei?

– O văz; dar ce-mi pasă mie...

– Ţie nu, fireşte; căci ea... ea nu este Micuţa! dar mult îmi pasă mie, fiindcă încep a o iubi, şi trebuie să-i dovedesc amorul meu, pân-acum respins, prin un ce eroic, care răpeşte şi supune inimile femeilor. Abordeaz-o şi fii scandalos cu ea; eu mă voi apropia atunci şi te voi provoca la duel; tu-mi vei da carta şi eu îţi voi răspunde cu a mea... De la sine se-nţelege că duelul va fi numai imaginar! se cere efectul, şi nimica mai mult!

– Vei fi mulţumit!

Şi baronul merse repede spre Micuţa, pe când eu însumi mă furişai după columnă, auzind şi pândind totul, dar fiind totodată nevăzut de cătră biata păsăruică.

– Te cunosc, măscuţă, zise Rosen, aşezându-se lângă Micuţa. Ce de mai fiorini stors-ai de la mine! Aş vrea să ne reînoim cunoştinţa.

Sărmanul baron nu ştia cu cine vorbeşte. Auzindu-l, eu abia îmi puteam reţinea râsul.

– Te-nşeli, domnule, răspunse Micuţa cu o voce despreţuitoare, şi voia să se scoale.

– Ia lasă, puică, marafeturile la o parte, întâmpină baronul, apucând-o de talie.