De grăiț spre Domnul strâmbătate,

Cu vicléșug, cu nedereptate“.

Că nu veț ști oare despre soare Vine Domnul, să vă dea strânsoare? Au vă vine de la scăpătate, Când va lua sama de păcate? Au doară vă vine despre munte, Când s-a ivi ca un fulger iute? Că Dumnezău giudecă-n tărie Și nimărui nu-i cu fățărie. Pre uni-i pogoară și-i smerește, Pre alțâi îi rădică și-i crește. Că păharul este îndemână

• 5 perechi.

În tot ceasul la Domnul amână, Cu vin prísne și plin de diresuri, Din carele dă plată-ntr-alesuri. Și dintr-însul într-alt va derege, Să bea drojdii cei fără de lege. Iară eu în veci m-oi bucura-mă Și m-oi veseli fără de samă, Când îț voi cânta, Dumnezău svinte, Cu Iacov dvorindu-ț denainte, Când sulița strâmbilor cea lungă O voi frânge, să nu dea să-mpungă. Și direptul ș-a rădica steagul, De va bate strâmbii cu toiagul.

PSALMUL 75

Știut este Dumnezău în jidovime* Și i-i svânt numele mare-n zrailime. Locul său cel svânt cu pace și-l așază, Din Sion lăcașul lui sloboade rază, De-ngrozește pre păgâni să nu să mișce, Arc și suliță, și scutul să-ș rădice. Minunat strălucești, Doamne, de la munte,

De-ngrozăști pre toț păgânii în oști multe.

Că le dai spaimă prin somn când dorm cu dulce,

Cât dobânda cea de-amână nu-ș pot duce.

Că de-a ta, Dumnezău svinte, căutătură Pier pizmașii de să fac ca nește zgură.

• 6 perechi.

Carii scapă de războiul tău, fug tare, De-i oboară-n fugă somnul de călare. Dară cine nu s-a teme, Doamne svinte, De-a ta groază ce-i vestită de mainte? Și tu, Doamne, de demult ț-ai dat cuvântul Că ești Domnul ce-a să giudece pământul. Cu tăcere toată lumea stă de-așteaptă Pre giudeț ce le vei face să ia plată. Și atunce pre toț blânzâi vei alege De-i vei scoate dintre cei fără de lege. Pentr-aceea vă luaț sama tot omul, De vă rugaț cu tot gândul cătră Domnul. Și feriț să nu vă scape gând din minte, Ce să prăznuiț în rugă cu herbinte. Și când vă rugaț spre Domnul cu făgadă, De ce grăiț să pliniț fără tăgadă. Și veniț cu pominoace pregiur Domnul, Boierime și prostime, cu tot omul. Și cu frică staț la rugă să vă ierte, Când de suflet va-mpărțî să nu vă certe. Că Dumnezău decât craii mai rău bate, Și vă luaț toț aminte de păcate.

PSALMUL 76

Am strigat cu glasul mieu, Dumnezău svinte, Și mă rog să-m înțălegi de rugăminte. Cătră tine-n zî de grije strig cu jele, Cu mâni tinse-n vremea nopții, prin greșele Și prin spaimă să nu-m vie-nșelăciune, Să mă mângâi, mă rog, Doamne,-n slăbiciune. Că mișelul mieu de suflet te chitește Și de tine pomenind să veselește. Nevoit-am ș-am slăbit din bietul suflet, Lăsând somnul și odihna, stând în cuget.

De mâhneală n-am putut grăi cuvinte,

Cugetat-am și de zâle de mainte,

De pre veci, de mi-am luat învățătură,

Și mă noaptea chitiia1-n svânta scriptură. Să izbește bietul suflet de scâncește Pentru Domnul de mulț veci ce zăbăvește. A ce, Doamne, ne-ai urnit așe departe, De nu-ntorci precum ne-ai fost cu bunătate? A ce, Doamne, îț laș mila de-i tăiată Și direapta ț-ai închisu-ț cea-ndurată? Vei să-ț umpli pre tot rodul graiuri svinte, Ce te-ntoarce cătră noi cu-ndurăminte. Și să nu-ț uíț de-a tale ieftinețe, Să-ț întorci mânia svântă spre blândețe. Că eu, iarăș, de ce-am zâs acmu voi zâce Că dereapta ta le schimbă cu ferice. Și de lucrurile tale eu țâi minte, De ciudese din ceput, Dumnezău svinte. Și prin lucrurile tale m-oi deprinde, Din cepăturile tale luând pilde. Dumnezău, din svântul tău sălaș faci cale, Când stolești cătră război oștile tale. Cine-ț este, Doamne svinte, deprotivă De mărire și de hire milostivă?

1 chitiiam.

Tu ești Domnul din ceput ce faci ciudese,

De te-arăț în oastea ta cu semne dese.

Că tu, Doamne, ț-ai luatu-ț oastea-n brațe,

Când i-ai scosu-i din șerbie și din lațe

Pre toț fiii lui Iiacov din Eghipet,

Că le-ai auzât de muncă și de țâpet.

Când te-ai pogorât la dânș într-acea țară,

Toate apele cu sânge să-nchegară.

Și cu urlete ploi mare vărsa tare, De herbea undele-n bezne ca-n căldare. Și din núori mergea hreamăt și săgete, Să-ngrozască eghiptenii, să să certe. Glasul tunetului tău trăsniia-n roată, De-ț lumina fulgerile lumea toată. S-au strămutat de cutremur tot pământul, Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul, De-ai uscat într-însă vaduri în vânt mare, Că tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare. Și nu laș să să cunoască a ta urmă, Cându-ț treci prin fundul mării svânta turmă, Cu Moisei și cu Aron ce-ai pus povață, Să o poarte pre pășiune cu dulceață.

PSALMUL 77

Oamenii miei, să-m luaț aminte Legea ce v-am dat, și la cuvinte. Să vă plecaț, ce-am zâs să-nțelegeț, Cuvinte din rostu-mi să culegeț. Că din rostul mieu voi scoate pilde Și ciumilituri, ce voi deșchide, Din bătrâni luând începătură, Precum aț înțăles din scriptură. Și părinții voștri cu poveste V-au spusu-vă de-aț prins toț de veste. N-au putut cuconii lor s-ascunză De cătr-álte roduri, să n-auză, Fala Domnului să o grăiască, Minuni și puterea să-i vădească. Și au pus lui Iacov mărturie, Să-i stea legea-n Zrail cu tărie. Ce ne-au dat părinților credință, Să-ș învețe fiii să să sâmță, Și să ia-nvățătură nepoțâi, Cuconii lor să știe cu toțâi. Pre Dumnezău nedejdea să-ș puie Și faptele Domnului să spuie, Și poruncile lui să le cerce, Să nu fie ca părinț ce-i fece, Rod ce mânie și să-ntărâtă, Rod cu strâmbă inemă de smântă. Ce nu stă cu Domnul în credință, Și la suflet nu va să să sâmță. Fiii lui Efrem ce bat cu arce

Dederă dos la război de lance,

Că cu Domnul nú-ș țân giurământul,

Nice-i feresc legea și cuvântul.

Bunătatea Domnului uitară Și ciudese ce-au făcut în țară, Prin Eghipet ce le-au făcut Domnul Minuni mare de-au văzut tot omul, În Tanéos, în loc de câmpie, Când le scotea moșii din șerbie. De-au desfăcut marea să-i petreacă, Să le dea moșie să le placă. Când au potprit marea ca-ntr-un foale, De i-au trecut preste-arină moale. Și zua le-au pus núor povață Prin pustie de-au mărs fără greață. Iară noaptea le-au țânut lumină Cu stâlp de foc, ca de zî senină, Au despicat piatra în pustie,

De i-au adăpat cu apă vie,

C-au slobozât izvoară din stâncă,

Cu părauă cu apă adâncă.

Ce ei preste bine îi greșiră, Și la loc de secetă-i cârtiră, Ispitind pre Dumnezău prin gânduri Și cerșindu-ș bucate cu rânduri. Și pre Dumnezău îl clevetiră, De grăiră asupră-i cu pâră : „Dară poate Domnul să găteze Mese-n pustii să ne ospeteze? C-au lovit cu toiagul în stâncă, De-au purces dintr-însă ap-adâncă, Și părauăle s-apătoșară, De băură toț și s-adăpară. Dară putea-ne ne va da și pâine, Să ne facă masă și pre mâine?“ Pentr-aceasta s-au mâniat Domnul Cu urgie mare spre tot omul Și ș-au slobozât într-înșii focul, Prin izrailime prin tot locul. Pentru căce n-avură credință, Să le dea Dumnezău mântuință. Și nuoră ceriul ca de ploaie, De l-au deșchis de-au vărsat pohoaie. Că le-au plouat să mănânce mană, Pâine din ceri, îngerească hrană. Și le-au trimis de sațâu merinde, Fănină de grâu cu unt în stride. Mânca omul pâine îngerească, Ce-i hrăniia Domnul să-i crăvască1, Rădicat-au despre-austru vânturi, De le-au adus crâsteii2 cu cârduri, Că slobozî-n puterea sa livă, Vânt ce nu-i stă nemică-mprotivă, Și le-au plouat pécie destulă, Să le fie inema sătulă. Ca arina mării sta de multe Pasări pregiur tabără nezmulte, De mâncară și să săturară, Și gingășitura nu-ș uitară. Și nu căuta că li-i gura plină, Ce poftiia pepeni și slănină. Și le-au trimis Dumnezău urgie, De muriia să nu mai rămâie. Și din ceia ce-s aleș de frunte Căzură mulț ca de război iute. Și nemică nu să folosâră

1 Ar putea fi citit și cârvască.

2 Ar putea fi citit și cârsteii.