Федосеевка (Fedoseevca) – село в коммуне Карманова в составе административно-территориальных единиц Левобережья Днестра, Республика Молдова. Село расположено на расстоянии 27 км от города Григориополь и 73 км от муниципия Кишинев. По данным 2006 года, в селе проживало 38 человек. Село Федосеевка было основано в 1921 году.
Читать далееPsaltirea in versuri
Pleacă-ț, Doamne, urechea cea svântă Și să mi-asculț la vreme de smântă, Că-s în lipsă și în ticăință. Cruță-mi sufletul în cuviință, Că țî-s slugă, Doamne, și mă scoate Spre nedejde, din scârbele toate. Miluiește, Doamne,-n zî de scârbă, De-m descarcă nevoia din gârbă. Mișelul mieu suflet veselește, Că de tine pre tot ceas chitește. Că-m ești, Doamne, bun și cu răbdare, De tinz spre toț mila ta cea mare. Și mi-ascultă, Doamne, mișea rugă, Denainte-ț glasul mieu s-agiungă. ’N zî de grije, când strig cătră tine, Mă rog, Doamne, să-mi răspunz cu bine. Că nu-ț este nime deprotivă Dumnezău, cu hire drăgostivă, Lucrurile tale te arată Câtu-ț este mila de-ndurată. Toț păgânii vor veni din lume Să să-nchine svântului tău nume, Că ești slăvit, Doamne, și ești mare, Și ciudese faci ca un Domn tare. Du-mă-n calea ta cea adevară, Ca să nu-ț ies din porunci afară. Să să veselească fără samă Inema mea, Doamne,-ntr-a ta teamă. Mulțămăscu-ț cu inemă-ntreagă, Slăvindu-ț svânt nume fără tagă, Că mi-ai datu-mi milă și izbândă, Scoțându-mă de la grea osândă, Ce-m vinisă, Doamne, cu năpaste, Și m-ai scos din iad de la prăpaste. Doamne, călcătorii cei de lege După mine sunt gata s-alerge. Și mișelul mieu suflet cercară, Și de tine-n samă nu băgară. Ce tu, Doamne svinte și-ndurate, Ierț cu milă pre toț de păcate. Caùtă, Doamne, și mă miluiește Și din greul mieu mă izbăvește. Și-m trimite izbândă la treabă, Că-ț sunt slugă și ficior din șarbă.
Fă de mine sămn bun să dea rază, Să crepe pizmașii stând să vază. Că tu, Doamne, mi-ai datu-mi putere, ’N zî de grije să te-aib mângâiere.
PSALMUL 86
Urzâturile lui ce-a să-ș facă casă* Sunt în măguri svinte cu pădurea deasă. Poarta din Sionul i-i Domnului dragă Decât toată țara lui Iacov cea largă. Ce-aș grăi de tine, o, cetate svântă, Ce te-au urzât Domnul de stai fără smântă? Să-ț aduci aminte și pentru Raáva, Și de Vavilóna, ce-ț iubiră slava. Că și Palestina, Tirul, sărăcinii, S-or spune din tine-n fală toț creștinii, Ș-a zâce tot omul: „Mi-i maică Sionul, Și-ntr-însă s-a naște om născut de Domnul“.
Că-i urzât de dânsul din ceri, din nălțâme, Și va lua sama Domnul de mulțâme, Strigându-i din carte pre nume-n scrisoare.
Boieri și prostime, și crai de supt soare, Ce să vor răspunde din svânta cetate, Să să veselească-ntr-a ei bunătate.
- 6, 6.
PSALMUL 87
Doamne Dumnezăul mântuinții mele*, Strig zua și noaptea să-m ierț de greșele. Mișeaua mea rugă nainte-ț să margă, Pleacă de mi-ascultă ruga-n scârbă largă. Că mi-au umplut răul sufletul să-m soarbă, Mi-i viața pre-aproape cu iadul în hoarbă, Cu ceia de-atocma ce pogoară-n râpă, Ce le vine moartea să-i înghiță-n pripă. Și mă feci ca omul ce nu-i să-i agiute, Slobod întru céi morț, în trupuri căzute, Ce dorm prin mormânturi, de arme rănite, Și sunt de la tine cu totul urnite. Mă băgară-n groapă dedesupt de toate, Unde-i întunerec și umbră de moarte. Ț-ai pusu-ț asupră-mi mânia ta svântă, Preste mine valuri trec de nu s-alintă. Depărtaș de mine toată cunoștința, Mă pusără-n greață din toată priința. Mă dederă ieftin în preț de vânzare, N-ávui să mă scoață nime din pierzare. Ochii mi-au slăbitu-mi de mișelătate, Strigând toată zua să-m ierț de păcate, Rădicând spre tine mânule mișele, O, Dumnezău svinte, să-m ies din greșele. Au doară vei face ciudese cu morțâi, Să să scoale vracii din mormânt cu toțâi, Să-ț mărturisască mila ta cea mare,
- 6, 6.
Svânta-ț adevară în gropi și-n pierzare? Au doară s-or ști-să-n țărnă-ntunecată Minunile tale, și-n țară uitată, Svânta-ț adevară să poată-nțăleagă Cine lăcuiește-ntr-acea țară largă? Ce eu, Doamne svinte, strigai cătră tine Demineață ruga mea să te-ntâmpíne. A ce, Doamne svinte, îmi-urnești departe Mișelul de suflet și n-ii1 să-m țâi parte? Și ț-ascunz de mine luminata față, Și-n mișelătatea mea mă laș cu greață. Și cu trudă multă, din vrâstă pruncească, Suișul, pogorul să mă concenească. Mâniile tale preste mine-mblară, ’Ngrozârile tale mă răsturburară Și mă-ncungiurară ca apa cu valuri, De sunt toată zua struncinat de maluri. Depărtaș de mine frațâi și știuțâi, ’N chinuri n-am pre nime din toț cunoscuțâi.
PSALMUL 88
Mila ta, Dumnezău svinte*, Voi cânta-n veci, țâind minte. ’N rod de rod voi spune-n țară De svânta ta adevară, Din rostul mieu să-nțăleagă
1 nu vei.
- 4, 4.
Toț preste lumea cea largă. Zâs-ai, Doamne, că s-a face Milă-n ceri să stea pre pace Și ț-vei găta adevara Cu carea ț-vei țânea țara : „Cu aleșii giurământul Mi-am pus, să-ș țâie cuvântul Și să să țâie de lege, Pre delaturi să n-alerge. M-am giurat cu a mea slugă, Cu David, în vreme lungă. Ț-voi găta pre veci sămânță, ’N rod de rod să stea-n credință, Și ț-voi zidi să să vază Scaunul tău, lăsând rază“. Că de-a ta, Doamne, minune Ceriul va grăi ș-a spune, Și svânta ta adevară Vor ști toț svinții din țară. Cine poate sta să vază De pre núori cum dai rază? Că de-atocma nu ți-i nime, Nice gios, nice-n nălțâme. Pre toț fiii ce-are Domnul Ești mai mare, și-n tot omul. Și-ntre svinții tăi dai sfaturi, De dai frică-n toate laturi. Doamne, Dumnezău puternic, Cine-ț este ție vrednic? Oastea ta ți-i, Doamne, lată, Ș-adevara ta te-arată.
Tu țâi marea de nu neacă Și zâci holburii să tacă. Tu smerești chitul din mare, De i-ai pus belciug prin nare. Oștile lui cele late Zac în mare stârv necate. Ceriurile și pământul Tu le-ai făcut cu cuvântul. Și lumea cu de ce-i plină Ai urzât cu svânta-ț mână. Vântul de la miazănoapte Și vântul lívei ce poate? Că cu porunca ta svântă Toate vânturi să alintă. Cu neguri este Tavorul, Ermónul i-i nalt pogorul. Abi-aștaptă să te vază, De pre dânșii să dai rază, Cu brațul tău cu cel tare, Cu puterea ta cea mare. Stânga ta și cu direapta Le rădică de dă plata. Cu giudeț în dereptate Pre pizmașii tăi vei bate, Că spre-aceasta ț-este gata Scaunul, să-mpărțăști plata. Mila și cu adevara Ț-va lumina-n toată țara. Ferice de-aceea breaslă Ce ț-au știutu-ț de haslă, Că vor merge cu lumină La fața ta cea senină, Și cu preasvântul tău nume Vor vedea zî bună-n lume. Și cu svânta-ț adevară Să vor nălța preste țară, Și să vor făli cu tine Oștile, că le porț bine. Și cu voia ta cea bună Ne vei da pre steag cunună. Că cu a ta sprejineală Dăm pizmașilor năvală. Că tu ne ești împăratul, Și protivnic nu ți-i altul. De pre-atunci, Dumnezău svinte, Ț-ai dat svintele cuvinte Fiilor tăi, când visară Că li-i pune domn din țară : „Mi-am alesu-mi om pre voaie Și-i voi da steag pre războaie, Că mi-aflai direaptă slugă Pre David, ce-am dat să-l ungă Cu oloi de-mpărățâie Și i-am dat țara să-m țâie. Mila mea de sprejineală Îi va fi-n ceas de năvală, Și brațul mieu cătră luptă Îi va da putere multă. N-a putea să să rădice Nice un pizmaș să-i strice, Nice să să ispitească Neprietin să-l mâhnească, Că-i voi tăia de la față Pre pizmaș ce-i sunt cu greață. Mila mea și dereptatea Cu dâns va hi-n toată partea, Și cu numele mieu steagul Îș va-nălța-n tot șireagul, Că cu mâna lui v-agiunge Și preste mări de va-mpunge. Preste ape cu direapta Va-ngrozî pre toț cu spata Și tată mă va striga-mă, Cu dragoste fără samă, Dumnezâu îm ești și hfală, Și folos de sprejineală. Și-l voi pune pârgă-ntr-alțâi, Mai sus de toț împărațâi. Mila mea i-stă-n veci cruțată, Tocmala cu dâns legată Cu giurământ de credință, Să hie-ntre noi priință. Și-i voi pune-n veci să-i custe Sămânța, și-n zâle multe Ca ceriul să-i hie traiul Și să șază-n scaun craiul. Fiii lui di-or ieși-n laturi Din tocmala mea, din sfaturi, Și-m vor spurca dereptatea, Însoțând păgânătatea, Și din poruncă să-ș iasă, Le voi da certare deasă Și-i voi bate cu toiege,
Căce ș-or ieși din lege. Și cu varga îi voi bate,
Prin strâmbătăț și păcate. Iară mila mea cea mare
Va țânea cu dânșii tare. Nice-m voi stric-adevara
Ce-am grăit când i-am dat țara, Ce-m voi țâne legătura
Și cuvânt ce-am zâs cu gura. Odată-m giurai cu svântul
Să-m țâi cu David cuvântul, Sămânța-n veci să-i trăiască,
În scaun să-mpărățască, Ca soarele să dea rază
Scaunul lui ce-a să șază Denainte-mi, și ca luna
Să crăiască totdeauna. Și-n ceri am pus mărturie
Credincioasă cu vecie“. Dar-acmu l-dedeș afară
Și-l părăsâș cu ocară. Ce țî l-ai pomăzuitu-l,
Acmu mai rău l-ai urâtu-l. Tocmala cea așezată
Șerbului tău stă stricată, Și svinția-i stă spurcată
Pre pământ și răsturnată. Gardurile dezgrădite,
Turnurile răsâpite, De-l jecuiesc cu ocară
Drumeții ce trec prin țară.
Și megieșii să strâmbă, Văzându-l că este-n scârbă. I-ai rădicatu-i asupră Mână de pizmaș de-l surpă, Și ceia ce i-s cu scârbă
I să suie toț în gârbă.
I-ai tâmpit de nu-i tăioasă
Spata lui cea oțăloasă
Și l-ai lăsatu-l de smântă În război cu arma frântă. Curățâia cea cu slavă I-ai stricatu-i de-i grozavă, Și scaunul cel cu pace L-ai oborât gios de zace. I-ai dat vreme-npuțânată, Zâle-n viață rușinată. Pănă când, Dumnezău svinte, Cu mânia cea fierbinte, Ce ț-ai aprinsu-ț ca focul, De ne-ai depărtat cu totul? Ț-ad-aminte ce mi-i statul Și să-m ierț, Doamne, păcatul. Au doară fără de treabă Ne-ai zidit hirea cea slabă? Că nu este om să custe Și de moarte să nu guste, Sau cu iadul s-aibă hoarbă Sufletul să nu i-l soarbă. Unde este, Doamne svinte, Mila ta cea de mainte. Ce ț-ai datu-ț giurământul Cu David să-ț stea cuvântul Și svânta ta adevară, Când l-ai pusu-l crai în țară? Caută, Doamne, de ocară A toț șerbii tăi din țară Care-am sprejinit în poală, A păgâni mulț ce să scoală, Și pizmașii ce mustrară Craiul ce l-ai pus în țară, Și-ș arată urâciunea, Împutându-i schimbăciunea. Preste veci să fie Domnul Blagoslovit de tot omul Și preste veci să trăiască, ’Ntr-așezământ să crăiască.
PSALMUL 89
Doamne, tu ne-ai fost scăpare* ’N rod de rod și razăm tare. Păn-a nu să face munte Pre pământ, cu dealuri multe, Păn-a nu face pământul, Nice lumea cu cuvântul, Ce-ai umplutu-o de gloate, Ești mainte decât toate. Nu-ntoarce, Doamne, pre omul Să-l cuprinză-n jele somnul,
- 4, 4.
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină Tot omul de supt lumină. De i-ar fi viața de lungă ’Ntr-o mie de ai s-agiungă, Naintea ta este scurtă Ca cea zî de ieri trecută. Și ca strajea cea de noapte Îi sunt zâlele lui toate. Ca nește șegi, fără treabă, I să trec aii cu greabă, Ca otava ce să trece De soare și de vânt rece, De demineață-i cu floare, Sara-i veștedă de soare, A doua zî să usucă, Ca-n cuptori când o aruncă. Așe cu lesne ne arde Urgia ta și ne scade, Că ne-ai pus greșala-n față Denainte-ț de ni-i greață. Și de svânta ta lumină Veacul nostru ne-nstreină.
Zâlele noastre le neacă