5 octombrie 1853. -- În plăcuta răcoreală a dimineţii, bine dispuşi atât oameni cât şi dobitoace, ne coborâm de-a lungul zidurilor oraşului Tanger până la malul mării şi ne jucăm caii pe un covor de nisip galben, ce se întinde sub copitele lor; apoi, lăsând Mediterana în stânga şi oraşul în urma noastră, apucăm drumul spre Tetuan. Acest drum sau, mai bine zicând, această cărare duce prin locuri sterpe, în care apar ici-colea câteva mici ogoare de păpuşoi. Singura vegetaţie ce se prezintă ochilor consistă în nişte tufe de palmieri pitici, ce acoperă colnicele şi unde nu se aude nici o ciripire de pasăre. Căldura creşte la tot minutul, ea devine tot mai arzătoare, fără ca să întâlnim vreun adăpost de umbră, şi setea începe a ne munci, fără ca să zărim cât de mic izvor împrejurul nostru. Chin nesuferit, ce se măreşte de câte ori ne apropiem de patul unui pârâu, care se anunţă de departe prin şirurile de lauri înfloriţi şi de rodieri crescuţi pe malurile lui. Pârâul e sec, şi ca dânsul sperarea noastră seacă!... Trebuie să ne mulţumim numai cu ghirlandele de flori roşii ce culegem de pe crengile laurilor şi cu care ne încununăm fruntea. Chiar sub arşiţa cea mai mare a zilelor de vară florile au în sânul lor o răcoreală învietoare foarte plăcută.

La stânga noastră, în depărtare, vedem două sate arăpeşti, aşezate pe coastele colnicelor; casele lor sunt acoperite cu stuh şi livezile îngrădite cu cactuşi mari. Ele au o asemănare curioasă cu acele din ţara de jos a Moldovei. Un al treilea sat se iveşte în calea noastră pe la 11 ore... Trebuie să trecem prin el, şi după recomandaţia dragomanului nostru, Hagi Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, să nu facem nici un zgomot pentru ca să nu atragem atenţia arabilor; însă de-abia intrăm în el şi Angel, tovarăşul meu de voiaj, îmbucând cornetul său de argint, sună o fanfară răsunătoare. Pe loc toţi locuitorii caselor ies în grabă cu somnul în ochi şi, indignaţi de sumeţia unor ghiauri ca noi, încep a ne batjocori şi a ne ameninţa cu pumnii; femeile stupesc şi copiii aruncă pietre după noi.

Fără prezenţa soldatului paşei din Tanger ce ne întovărăşeşte, nu cred că am scăpa teferi din mijlocul acestei hoarde de barbari; dar la glasul poruncitor al soldatului, arabii reintră în bordeiele lor ca nişte câini înfuriaţi, şi noi ne depărtăm râzând de figura speriată a dragomanului.

-- Hagi-Mustafa, îi zic, ce faceţi când vă e sete prin pustiurile acestea?

-- Ducem dorul apei şi pronunţăm de trei ori numele lui Allah! răspunde Mustafa.

-- Eu, deşi nu sunt mohametan, aş invoca de şase ori pe profetul vostru, dacă aş fi încredinţat că mi-ar scoate acum în cale un izvor de apă rece.

-- Gândul omului e în mâna lui Allah! replică dragomanul. În curând o să ajungem la izvorul Cămilelor, şi acolo ne vom potoli focul din piept.

-- Well! well! strigă Angel cu bucurie, auzind această bună veste, şi dă pinteni calului. Noi imităm exemplul său şi iată-ne alergând pe aripile sperării până ce sosim la acel multvestit şi multdorit izvor... Caii se opresc de la sine, noi descălecăm şi ne punem a căuta cuibul apei... dar unde-i?

Nu vedem decât un loc glodos şi călcat de dobitoace, iar cât despre apă, găsim ceva negru, cald şi puturos, care chifteşte în urmele copitelor.

Cu toată setea ce ne arde, nu avem curaj a înghiţi acel noroi apos, ci ne mulţumim numai a uda batiste în el şi a le lipi de obraz cu partea nemânjită. Răsuflând apoi prin pânza subţire, aspirăm un aer umed care ne răcoreşte puţin. Hagi-Mustafa şi soldatul, mai experimentaţi însă decât noi, intră cu picioarele goale în glod şi stau neclintiţi câteva minute; pe urma ies la uscat, jurându-se pe Allah că li s-a stins focul setei.

În vreme ce ne dedăm la această operaţie, sosesc trei arabi stremţeroşi, dar înarmaţi cu şuşanele lungi şi merg de se tupilă în umbra unui copac de măslini. Ochii şi fizionomia lor sunt hoţeşti; căutăturile lor, ţintite asupra noastră cu o expresie hainoasă, ne dau a înţelege că ei ar avea mare poftă să ne prade şi chiar să ne ucidă, par dessus le marche, dar că sunt stânjeniţi de prezenţa soldatului paşei din Tanger....

În adevăr, un european sătul de viaţă nu poate găsi mai bun mijloc de a scăpa de dânsa decât cercând a călători singur în imperiul Marocului. El e sigur de a-şi procura ucigaşi de bunăvoie, chiar la marginile oraşelor. Cu toate acestea, Angel, apropiindu-se de arabi, scoate un revolver, trage în aer şase descărcături, îşi pregăteşte din nou arma şi se duce de încalecă, făcând un semn de adio arabilor; iar aceştia, holbând ochii asupra revolverului cu o groază vederată, se grăbesc a părăsi locul şi a se face nevăzuţi în tufari.

-- Mare greşeală că ţi-ai arătat revolverul! observă HagiMustafa.

-- Pentru ce?

-- Pentru că ai trezit în ei pofta de a-l căpăta cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii d-tale.

-- Vie să-şi cerce norocul, dacă li s-au urât zilele! răspunde amicul meu cu nepăsare; apoi, deschizând un cortel, se alătură de mine şi fără a mai întârzia plecăm în direcţia munţilor Uadras.

Soarele varsă duşe de foc pe capul nostru, pasul cailor se leneveşte, iar Hagi-Mustafa şi soldatul cu fes nalt de postav roş pe cap încep a cânta sotto voce manele algeriene. Acum e amiază! plantele îşi beau umbra, şi natura întreagă înoată, obosită, intr-un ocean de lumină înflăcărată... Angel mă asigură că-şi simte creierii fierbând şi chiar clocotind în tidva capului; eu mă lupt cu un bulgăr de iască ce-mi stă în gât, şi amândoi ne căptuşim cortelurile pe dinăuntru cu toate fulardele ce posedăm, dar în zadar!... Razele soarelui pătrund prin stofă şi se înfig în pielea noastră ca nişte ace roşite în foc. Supliciul e demn de vechii inchizitori ai Spaniei!... şi însă dinaintea cailor aleargă pe jos un pui de arab, ca de doisprezece ani, anume Ali, cu capul gol şi ras!... Creştetul lui sticleşte ca o oglindă, şi el nu se tânguieşte de fierbinţeala soarelui.

-- Ştii la ce mă gândesc? îmi zice Angel.

-- La ce?

-- Îmi propun să iau cu mine în Europa şi să duc în Englitera pe arabul acest mic.

-- Vrei poate s[...]nfiezi?

-- Ba, vreau să mă serv de tidva lui strălucitoare la vânat de ciocârlii

Ideea lui Angel e destul de comică, şi în alte timpuri m-ar face să râd, dar acum ea nu parvine a împrăştia melancolia în care m-a cufundat căldura atmosferei, melancolie ce se măreşte la tot pasul, în auzul unui glas depărtat de păstor nomad, care cântă o complângere lungă şi monotonă pe cuvintele imma, imma, malli, malli!

(mama mea, soarta mea!).

Pe la o oră după amiază începem a intra în munţii Uadras, pe un drum presărat cu bolovani ca albia unui şuvoi de munte. Caii poticnesc urcându-se printre pietre şi se răsuflă greu; noi ca şi dânşii suferim de lipsa de aer şi ne coacem în piele, căci acum ne găsim expuşi şi la focul soarelui şi la fierbinţeala pietrelor. Ni se pare în acest hăugaş stâncos că trecem prin o flacără nevăzută, dar în fine sosim la una din culmile dealului, şi aici abordăm o pădure de măslini, de carubi, de lauri şi de rodieri..

Un ufff! colosal iese din piepturile noastre.

Fericire neaşteptată, surpriză încântătoare!... Iată umbră drăgalaşă, iată muşchi verde la tulpina copacilor, iată şi un izvor! împăratul izvoarelor!... un pârâu întreg de apă rece şi cristalină, ce curge din mijlocul unor stânci cu o clăbucire veselă şi mult armonioasă.

A descăleca, a ne repezi la izvor, a ne băga obrajii în apă e treabă de un minut; însă Hagi-Mustafa ne roagă să nu bem îndată, fiind încă prea înfierbântaţi. Urmăm sfatul lui; dar după câteva scurte momente ne punem a înghiţi izvorul, servindu-ne drept pahar de o scoarţă de plută găsită pe stâncă. Angel e însă de părere că apa-i mult mai bună când e sorbită cu gura din pârâu şi râvneşte botul cailor.

După această adevărată orgie de apă, ne întindem pe muşchi, sub un măslin cu frunze smălţuite şi dăm ordin dragomanului să ne aducă merindele... În faţa noastră se ridică munţi sălbatici, care se prăjesc la soare de la începutul lumii; iar alăture cu noi, pe coasta unei stânci, se mişcă un şarpe lung, pe care îl ocheşte de sus un vultur ce zboară în cercuri deasupra lui. Reptilul are pete negre şi galbene; ochii lui aprinşi strălucesc întocmai ca doi rubini şi se îndreaptă când spre noi, când în aer către vultur. El pare că presimte un dublu pericol şi se încordează, pregătindu-se de luptă. La vederea lui eu rămân fascinat, încremenit, înfiorat!...

Fac această mărturisire fără nici o ruşine, căci totdeauna şerpii, ca şi linguşitorii sau alte animale târâtoare, mi-au produs o impresie de profund dezgust; Angel însă, în calitatea sa de englez fiind mai flegmatic, apucă degrabă şuşaneua soldatului, se apropie de stâncă, chiteşte, trage... şi reptilul, lovit de glonte la cap, se ridică drept ca o suliţă, apoi cade mort şi rămâne aninat de colţul unei pietre.

Ali se repede în fugă, se acaţă pe stâncă întocmai ca o momiţă, dar când să puie mâna pe trupul şarpelui, vulturul trece ca un fulger pe lângă el, îl loveşte cu aripa şi se depărtatează peste dealuri cu şarpele în plisc... Angel e furios contra hoţului înaripat ce i-a prădat vânatul, Ali plânge de ciudă, Hagi-Mustafa dă semne de mirare, iar eu, ţinând parte Vulturului, mă pun la masă, adică mă aşez turceşte lângă proviziile grămădite pe muşchiul verde.

O pâine albă, doi pui de găină rumeni, un caşcaval de Holanda şi două butelci de Xeres compun un festin care ar seduce chiar pe vestitul mâncău Balthazar, dacă acest rege gastronom ar fi postit ca noi din faptul zilei până după amiază. Cu atât mai mult spectacolul ziselor obiecte de hrană atrage pe Angel cu o putere magnetică şi-l face a uita şi pe vultur, şi pe şarpe, şi pe toate celelalte animale de pe faţa pământului... El vine, înhaţă un pui, destupă o butelcă şi o pune la gură, zicând:

-- All right!... în sănătatea şarpelui!

Apoi se aşează pe ospătat cu o poftă ce se comunică la toţi. Nu se aude în curs de un cart de oră decât un clănţănit de măsele în mare activitate, şi... proviziile dispar fără a fi urmate de vreun desert, precum se obişnuieşte la mese mari.

Ne rămâne însă cheful ţigaretelor şi murmurul veselitor al izvorului. În Africa nu poate fi mai dulce simfonie decât şoptirea apei!... Deci, lungiţi pe spate, cu ochii rătăcind pe albastrul cerului, ne facem digestia, fumând tutun de Latakie şi privind în aer spiralele fumului parfumat.

-- Cum îţi place traiul acest oriental? mă întreabă Angel.

-- Îmi place de minune! Răcoarea umbrei şi cântecul izvorului mă adorm, îi răspund căscând.

-- Pe mine m-au şi adormit! replică amicul meu cu glas trăgănat, şi pe loc acel glas se schimbă într-un horăit răsunător.

După o dulce odihnă, Hagi-Mustafa ne trezeşte şi, caii fiind bine hrăniţi, bine adăpaţi, plecăm la deal pe o cărare misterioasă ce şerpuieşte printre copaci. Căldura e mare, lipsa de aer preface pădurea într-o baie turcească; dar încalte suntem feriţi de săgetarea periculoasă a razelor soarelui, întâlnim mai multe caravane de cămile şi mulţi arabi încălecaţi pe măgari, însă observăm că bipezii au o aparenţă mai animală decât patrupezii. În fiecare din ei presimţim un duşman dispus a ne ataca, şi dar, fără a ne răzleţi unul de altul, continuăm drumul nostru cu mare luare-aminte şi cu revolverele în mână. Trei ore întregi urcăm dealul în pasul cailor şi, în sfârşit, sosim pe vârful lui, unde găsim o funda (caravan-serai).

Această casă de adăpost consistă într-o curte pătrată şi închisă cu ziduri nalte, văruite. Pe dinăuntru se înşiră galerii boltite de jur împrejur, iar lângă poartă câteva magazii întunecoase şi încuiate cu uşi tari. Ograda e destinată pentru dobitoace, galeriile pentru oameni şi magaziile pentru mărfuri; însă magazii, ogradă şi galerii sunt într-un grad de necurăţenie atât de mare încât nu avem curajul a deveni măcar pentru un moment oaspeţii fundăi.