Cel de Sus în sfat ce-ntărâtară

Cu sălbătăcia cu cea crudă, De li s-au zgârcit inema-n trudă, Că i-au împresurat nevoi multe Și nu era cine să le-agiute. Și strigară la Domnul cu jele, Și i-au scosu-i de la nevoi grele, Din tunerec de umbră de moarte, Și le-au frânt obezâle din toarte, Să-ș mărturisască la tot omul Minunea și mila de la Domnul. Că le-au porț zdrobitu-le de-aramă, Cu răteze tare fără samă. Și i-au luat din calea cea strâmbă,Că prin fărălegi pățâia scârbă, Cât sufletul lor dobândi greață De toate bucate ce-s de viață, Și s-apropiară-n pragul morțâi, De era de-a pierirea cu toțâi. Și strigară la Domnul cu jele, Și i-au scosu-i de la nevoi grele, Că le-au trimis cuvântul său Domnul, De-au tămăduit într-înș tot omul. Și i-au scosu-i dintr-á lor pierzare Cătră viața cea cu așezare, Să-ș mărturisască la tot omul

Minunea și mila de la Domnul, Să-i jărtvască jărtva cea de hvală,

Să-i spuie de minuni, de tocmală. Carii umblă-n corabii pre mare,

De-ș fac lucrul preste genuni tare, Aceia i-au văzut de minune

Ce-au lucrat Dumnezău în genune. Zâsă de să fece vânt cu bură,

De rădică val de necătură, Pănă la ceri îi suia cu unde,

Și-i pogorâia-n gios să-i afunde. Sufletele lor în greutate

Să topiia beț de răutate, Că-ș ieșiră și din țălepciune,

De te lua de dânșii minune. Și strigară la Domnul cu jele,

Și i-au scosu-i de la nevoi grele. Vânturilor zâsă de-ncetară

Și undelor de să alintară. Și le păru bine că trecură

Valurile toate de tăcură. Și i-au îndereptatu-i cu pace

Domnul, spre liniștea ce le place, Să-ș mărturisască la tot omul

Minunea și mila de la Domnul. Și-n săbor de gloate să-l rădice.

Și-n scaun de bătrâni să-i ferice, C-au prăvălit apele să sece

Ș-au pustiit izvor de-apă rece. Țară roditoare-n sărătură

S-au schimosâtu-să din făptură,

Pentru răutăț ce făcea-n țară Lăcuitorii cei cu ocară. Iară pustia cea secetoasă I-au dat Domnul de este apoasă. Și pământul cel fără de apă De izvoară răci nu să mai scapă. Gloata sa cea flămândă și sacă O descălecă-n țară buiacă, De ș-au făcut orașe și sate, Și țarini, și vii cu bunătate. Și-ș feceră vipturi s-aibă-n viață Cu bișug de roadă cu dulceață. Și i-au blagoslovitu-i să crească, Și-n dobitoc să să-mbogățască. Ce ei să micșurară-n scădere, Petrecând cu grije și durere, Cât boierii lor să defăimară, Și s-au vărsat preste dânș ocară, Purtându-să-n cărări rătăcite Și smintind de la căi fericite. Ce Domnul mișelului agiută Despre mișelătatea cea multă, Că i-au pus ca turmele chiline, Pre moșii în rând, cum li să vine. Le vor vedea direpții de viață Și să vor veseli cu dulceață, Și-ș vor pune mâna preste gură Necurațâi ce le sunt cu ură. Cine-i înțălept, să să păzască Și acestea să le socotească, Mila lui Dumnezău să-nțăleagă, Cu cuget bun și cu minte-ntreagă.

PSALMUL 107

Inema mea mi-i, Doamne, gătată, Mi-i inema gata de te-aștaptă, Ca să-ț cânt într-ă mea, Doamne, slavă. Scoală, slava mea, fără zăbavă! Scoală-te, psăltire și dulceață! Iată că m-oi scula demineață Și ț-voi mărturisi, Doamne,-n gloate, Cântându-ț prin limbile prin toate, Că mila ta ceriuri covârșește

Ș-adevara-n núori să lățește.

Și preste ceri, Doamne, tu te-nalță,

Să te vază toată lumea-n față,

Și slava ta preste tot pământul Să rămâie, cum ț-ai dat cuvântul. Pentru iubiții tăi ce ți-i milă,

Să-i izbăvești de greu și de sâlă, Cu mâna ta, Doamne, cea direaptă, Și să mi-asculț cu milă-ndurată.

Dumnezău ș-au grăitu-ș în svântul Și nu-ș-va schimba-ntr-ált chip cuvântul: „Rădica-m-oi să-mparț cu măsură Síhem cu moșíi, fără trăsură, Și valea de șetre pre hotară O voi măsura de s-a ști-n țară“. Că mi-i al mieu Galaad cel tare, Și Manasíi gata cu oști mare, Și Efrém îi al mieu la năvală, Lângă cap, de mi-i de sprejineală.

Iuda1 mi-i domn de-mpărățește, Moáv2 pregiur căldări îm slujește, Edóm mi-a sluji la-ncălțăminte, Ca-n zâlele cele de mainte. Și filistimenii cu credință Mi să vor pleca cătră priință. Cine m-a-ntiri cătră cetate, Să hălăduiesc cu greutate? Sau cine să-mi vie cu grea toană, Pănă la Edom să mă ia-n goană? Fără numai tu, Dumnezău svinte, Când ne vei urni de denainte Și nu ni-i ieși la oaste-n frunte, Ce ne vei lăsa cu sudori crunte. Dă-ne, Doamne, agiutori în scârbă, Să ne iușurăm greul din gârbă, Că omul înzădar să trudește În tăria sa de să oștește. Ce cu Dumnezău să facem oaste, Că-i va lovi pre pizmaș din coaste, Și-i va da Dumnezău de ocară, De vor fi defăimaț preste țară.

PSALMUL 108

Lauda mea, Doamne svinte, Spune-ntre toț denainte,

1 Pronunțat I-u-.

2 Pronunțat Mo-áv.

Că răul și păcătosul Ș-au deșchis asupră-mi rostul

Și cu-nșelătoare limbă Grăiesc asupră-mi cu scârbă, Cu graiul lor cel de ură, Împregiur de-m fac trăsură.

Și mă luptă scornind sfadă, Să-m facă-n deșert dosadă.

În loc ce-ar hi să-m priiască, Vor de rău să mă grăiască.

Iară eu din vreme lungă Am făcut pentru dânș rugă,

Și pentr-a mea bunătate Pun asupră-mi răutate,

Și-m sunt cu grea urâciune Pentru a mea plecăciune.