Arhitectura contemporană este considerată arhitectura secolului al XX-lea, începînd cu perioada de refacere a oraşelor distruse în timpul celui de al doilea război mondial, teritoriul dintre Prut şi Nistru fiind retrocedat URSS. Restabilirea postbelică a economiei pe făgaşul socialist, a continuat concomitent cu refacerea fondului locativ, social-public şi a potenţialului industrial distrus al oraşelor, cu reconstrucţia după fotografii şi uvraje a celor mai importante din punct de vedere urbanistic clădiri din centrele oraşelor RSSM. În locul caselor particulare distruse din centrele oraşelor, cu o înălţime moderată, au fost construite imobile de locuit cu patru etaje şi spaţii comerciale la parter, amplasate în spiritul arhitecturii istorice în front perimetral, ocupînd întreaga lungime a cartierelor. Compoziţia faţadelor, care, conform orientării ideologice a realismului socialist din perioada sovietică, reprezenta forma naţională a operei, socialistă după conţinut, era în conjugare cu elementele ordinelor clasice în viziune renascentistă italiană, comună pentru arhitectura sovietică din anii 30 şi postbelici, cu decor inspirat din arhitectura istorică locală: ocniţe, reliefuri, ornamente, amplasate în jurul golurilor de ferestre şi uşi, combinarea balcoanelor cu logii şi terase. Cerinţele refacerii grabnice a urmărilor războiului erau mereu torpilate  de tehnica de construcţii care urma procedeele depăşite de progresul tehnic, cu multiple implicaţii de operaţii manuale la finisajul faţadelor şi interioarelor, situaţie generală pentru întreaga Uniune Sovietică. În asemenea condiţii, la cel mai înalt nivel, a fost luată decizia cu privire la interzicerea excesului de elemente decorative în arhitectura sovietică. Ca urmare, s-a intensificat procesul de construcţie industrială, cu simplificarea structurii spaţiale a clădirilor şi absolvirea de orice detaliu decorativ, optîndu-se pentru structuri obţinute din asamblarea clădirilor din blocuri mari de piatră sau din piese prefabricate din beton armat. Tehnica industrializată a accelerat ritmul de construcţie a locuinţelor pînă la asamblarea blocurilor spaţiale de dimensiunile odăilor sau cu două odăi, dar a compromis pe o durată de circa două decenii arhitectura ca gen al artelor vizuale. S-a apelat la executarea proiectelor model de clădiri publice, şcoli, case de cultură, după care au fost construite în multe localităţi edificii similare, deosebirile dintre care erau minore. Casele de locuit erau limitate la cinci niveluri, lipsite de elemente decorative, cu aspectul rezultat din repartizarea într-un ritm de metru a ferestrelor şi balcoanelor, dominînd orizontale şi verticale prin golurile faţadelor. Doar Casa Guvernului, Palatul Naţional, au fost proiectate individual cu exigenţe sporite ca faţă de unicate ale arhitecturii.

Începînd cu anii 70 arhitectura se reabilitează ca gen al artelor, sînt elaborate proiecte individuale atît pentru clădirile obşteşti, cît şi pentru cele de masă – casele de locuit cu multe etaje, ajungînd la 16-19 etaje, în care un rol important revine plasticii arhitecturale, siluetei, confortului apartamentelor. Cresc în suprafaţă spaţiile semideschise: terasele, logiile şi balcoanele. Amplasarea clădirilor publice în centrul insulelor urbane, sau cu o retragere mare de la frontul perimetral al străzilor, a provocat demolări masive ale fondului locativ istoric.

După obţinerea independenţei şi suveranităţii, arhitectura cunoaşte o dezvoltare impetuoasă: se construiesc mari edificii publice, administrative, pentru oficii şi birouri, case individuale şi blocuri de locuit cu un confort sporit. Tipul predominant al edificiilor publice sînt sediile băncilor, arhitectura cărora formează aspectul prosper al acestor instituţii şi cel ultramodern al oraşului. Sînt utilizate realizările progresului tehnic, plastica arhitecturală devine o temă independentă de structura portantă şi distribuirea funcţională a încăperilor, aspectul exterior fiind laconic, din materiale calitative, din care domină sticla, metalul, creînd impresia de roci policrome.