Tăcerea mormintelor e mai pătrunzătoare decât zgomotul lumii.

*

Sunt fraţi în Hristos; sunt şi în Satan.

*

Turbarea luptătorilor nu e adeseori decât o spaimă turbată.

*

Câteodată un limpede părău se pierde-ntr-un tău glodos. Astfel şi omul!

*

Trist e de ţară când sceptrul devine furcă sau bici.

*

Lăcomia regilor produce foametea popoarelor.

*

Geniul, ca să fie complet, trebuie să aibă suflet de bărbat şi inimă de femeie.

*

O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământ.

*

Cerul, sătul de a privi neghiobiile oamenilor, îşi pune vălul nopţii pe ochi.

*

Cântarea adevăratului poet începând pe un mod nedecis, deşi armonios, merge crescând şi devine puternică, vibrantă, genială. Astfel faptul zilei palid precede soarele strălucitor.

*

A pretinde de a scrie pentru viitor este cea mai ridicolă prezumţie şi cea mai vie probă că este necitit de contemporanii săi.

*

Noaptea e sora blândă a morţii, moartea e sora cruntă a nopţii.

Cuvinte vechi franceze din XV secol

Renumitul autor francez Rabelais, născut în Turena la 1438, a scris în limba uzitată pe timpul său istoriile fantastice ale lui Gargantua şi Pantagruel, doi giganţi. Acele opere pline de erudiţie şi de filozofie ascunse sub un şir de tablouri cinice au avut un mare răsunet în Franţa şi sunt mult apreciate de filologii moderni. Rabelais, într-o epocă de persecutări religioase, când ideile de reformă în materie de credinţă expuneau pe adepţii lui Calvin la supliciul arderii de vii, au avut curajul a strivi sub biciul satirei abuzurile, ereziile, prejudiciile şi mai cu seamă pedantismul şi bigotismul ce domneau în secolul XV. Înfruntând fulgerele Vaticanului şi ale Sorbonei, el trata de cagots, bigots, papegots, papelards, caphards etc. pe călugării ce exploatau lumea în numele religiei, iar pe pedanţi, care se încercau a latiniza într-un mod grotesc limba franceză, îi numea: rapetasseurs de vieilles ferailles latines. Este de observat că un fenomen foarte straniu se produce la toate popoarele în epoca lor de regenerare sau de decadenţă şi acel fenomen este ivirea pedantismului în domeniul literar. Astfel plantele părăsite năvălesc în grădini, umplu gazoanele, acoperă drumurile nisipite şi înăduşă florile pe straturi. În Franţa, pe timpurile lui Rabelais, ca şi la noi astăzi, această calamitate se lăţise mult şi produsese o şcoală de pedanţi înteţiţi care vorbeau şi scriau o limbă neînţeleasă de nimeni, nici chiar de înşişi, exemplu:

„Mon genie n’este point apte nate pour éscorier la cuticule de notre vernacule gallicique, mais vicevercement je gnave opere er par veles et rames je me cuite de la locupleter de la redundance latinicome etc.“

Ce ar fi devenit oare graţioasa limbă franceză, dacă râsul puternic al lui Rabelais nu ar fi împrăştiat în vânt fasciculele laureatului Helcienne de Crene, şeful şcoalei de rapetasseurs de vieilles ferailles latines!

O! Rabelais, fie-ţi ţărâna uşoară şi memoria nepieritoare! Căci nu te scoli din mormântul tău, neîmpăcatule biciuitor de ridicole, ca să te arăţi un moment printre noi şi să faci a reintra în întunericul lor Trisotinii şi Vadiuşii romăni, aceşti demni strănepoţi ai lui Helcienne de Crene!

Naţia franceză se mândreşte cu drept cuvânt de geniul profund şi de spiritul galic al lui Rabelais, căci scrierile lui sunt un adevărat tezaur de erudiţie, dar acele scrieri au totodată şi pentru noi un interes nepreţuit, fiindcă ele conţin mulţime de cuvinte româneşti uitate astăzi în Franţa şi uzitate la noi cu propriul lor înţeles. lată aici o mână de termeni vechi care sper că vor deştepta spiritul de investigare al filologiei noastre:

A

abscons

ascuns

ains

însă

aer

aer

absters

sters

ardz

ar