Foto: jc.md

02 iulie 2015, 09:35 Diaspora moldovenească 6691

Mărturisirile unei moldovence plecată în străinătate despre relația cu copiii săi

Plecarea părinților în străinătate are mai multe consecinţe asupra copilului. Mulți dintre maturi cunosc acest lucru, doar că nu știu cum să facă față schimbărilor de comportament survenite la copiii lor sau cum să comunice cu ei de la distanță. Afirmă că ar trebui servicii de consiliere nu doar pentru copii, ci și pentru adulți și cât mai multă informație necesară despre efectele separării copiilor de părinţi.

Eugenia, originară din satul Costești, Ialoveni, s-a întors de jumătate de an acasă din Italia. A plecat pentru prima dată în străinătate, în Israel, cu opt ani în urmă. Nevoile și dorința unui trai decent au determinat-o să-și lase cei trei copii acasă în grija mamei sale și a soțului.

„Am plecat în Israel pentru un an și jumătate în 2007, apoi m-am întors acasă și am stat tot atâta timp. Însă, în R. Moldova, sărăcia nu se va mai termina. Mă uitam cum cresc copiii și mă gândeam ce le voi oferi când vor fi mai mari. Eu nu înțeleg cum trăiesc oamenii aici. Astfel, am decis să plec în Italia. Însă am promis ca unul dintre noi să rămână cu ei. În plus, mama mea locuiește permanent cu noi", explică Eugenia, care revine la câteva luni acasă. Atunci când ea se află în Moldova, soțul ei pleacă peste hotare. Acum, el lucrează în Anglia.

Înainte de plecarea sa în Israel, Eugenia şi-a pregătit moral copiii, dar nu chiar cum „scrie în cărți", zice ea, deoarece nu știe că există o asemenea informație sau că ar fi utilă. „Le-am spus că trebuie să mă duc, ca să avem un viitor mai bun și atât. Ce altceva puteam să le spun? Despărțirile sunt oricum dureroase", zice ea oftând.

"Despre ce să mai vorbim și azi?"

Imediat ce a ajuns în țara de destinație, Eugenia le telefona acasă de câteva ori pe săptămână, iar mai apoi au început să comunice și pe Skype. Totuși, ea a observat că discuțiile de la distanţă au pentru copil o conotaţie afectivă. Ei își manifestau protestul prin evitare, prin refuzul de a comunica.

„După ce am plecat, am simțit o ură din partea lor față de mine pentru că i-am părăsit. Sincer, nu găseam limbă comună cu ei. Eu voiam în toată seara să discut, dar ei mă întrebau despre ce să mai vorbim și azi. Vedeam supărarea lor că nu sunt lângă ei, că trebuie să facă față singuri anumitor situații, că trebuie să ia decizii mature. Bunica le mai ajuta, îi povățuia, dar oricum fetele duceau jugul gospodăriei. Apoi, îmi ziceau de ce tot îi întreb cum la școală și dacă au mâncat. Cel mai dureros mi-a fost atunci când fiica mea mai mare mi-a spus: „Și dacă o să-ți spun ce am pe suflet, o să mă ajuți?". Prin aceste vorbe voia să-mi aducă aminte în mod evident că eram la 2500 km distanță și că nu eram lângă ei", se oprește femeia din discuție ca să-și șteargă lacrimile care curg șiroaie: „Sunt lucruri care dor tare".

„Noi știm că banii nu aduc fericirea"

Problemele legate de comunicare nu s-au oprit la această etapă. Eugenia nu știa cum să se comporte cu copiii săi atunci când revenea acasă. „Mă simțeam vinovată că i-am lăsat și din această cauză nu le făceam obiecții atunci când reveneam. De exemplu, eu îi rugam să mă ajute la anumite treburi, iar ei îmi spuneau că se joacă la calculator. Voiam să le fac observație, dar îmi era frică să nu-mi reproșeze că m-am întors doar că să îi dojenesc. Îmi trebuia o lună ca să ne obişnuim unii cu alți. Se răcește relația dacă suntem la distanță", recunoaște femeia.

Eugenia nu s-a așteptat la o asemenea schimbare de comportament a copiilor săi ca urmare a migrării. Au devenit mai triști și mai „reci". „Fata mai mare s-a închis în sine foarte tare. Am lăsat-o când avea cea mai mare nevoie de mine. Avea 13 ani și cu responsabilități de mamă, pentru că fratele său cel mai mic avea doi ani. Le lipsește foarte mult afecțiunea părinților acestor copii. Greșeala mea cea mai mare e că am plecat și știu de acest lucru. Consider că nu e atât de greu pentru copii să suporte atunci când pleacă tata decât atunci când mama sa nu este lângă el. Însă și femeile care rămân aici au nevoie de soți. Copiii sunt sensibili și suferă. Noi știm că banii nu aduc fericirea, pentru că tu suferi într-o parte, iar el în alta", opinează ea.

Cadouri cât mai multe

Ca să compenseze lipsa sa în familie, Eugenia trimitea mai multe cadouri, dar a observat peste o perioadă că această mutare nu merge. „Le trimiteam de toate. La început, se bucurau, dar peste vreun an mi-au zis că, imediat cum le primesc, le pun în dulap și nici nu le deschid. Pe ei nici nu-i interesau ce le trimit. Parcă aveam de toate, dar, când te uiți, nu avem nimic, îmi spuneau copiii", povestește îngândurată Eugenia.

"Bunica are o altă mentalitate"

Deși un sprijin important în familia femeii a fost și mai este mama sa, ea recunoaște că o mamă este de neînlocuit. La rândul ei, mama ei spune că s-a străduit din răsputeri să-i țină din strâns și să fie ordine în gospodărie, doar că la aspectele legate de educație, comunicare nu știe cum să facă față. „Bunica nu ne controla temele, doar ne spunea să le facem. Dacă aveam o problemă sau îmi era greu pe suflet, îi povesteam surorii mai mari, şi nu mamei. Nici bunicii nu puteam să-i spun, deoarece ea are o mentalitate și eu alta, iar diferența de vârstă e mare. Da, recunosc, când mama e plecată, am mai mult timp liber", explică veselă Elena, fiica mijlocie.

Informarea despre efectele negative ale migrației asupra copiilor ar fi un lucru util, dar și crearea anumitor servicii de consiliere. „Trebuie să existe mai multă informație, dar cred că mi-ar fi frică să merg la un specialist și să-mi spună ce mă așteaptă dacă las copiii, fiindcă ori nu m-aș duce deloc, ori aș fi stresată non-stop în străinătate. Nu știu dacă avem nevoie de sfaturi. Noi simțim când copiii sunt triști și când totul la ei este bine. Altceva e că ar trebui mai multe activități în timpul liber pentru copiii celor care pleacă în străinătate să lucreze, ca să nu se apuce de nebunii. Totodată, cei din străinătate să nu dea bani mulți pe mâna copiilor. Știu de tutelă, dar de ce avem nevoie de ea? Trebuie să cauți persoana potrivită. Oricum nu știi ce poate face cu micuții tăi. Știu și despre cazuri în care rudele îţi bat copilul lăsat în grija lor", conchide Eugenia. „Statul trebuie să ne creeze locuri de muncă ca să nu migrăm."

Părintele trebuie să pregătească relația dintre copilul său și îngrijitor

Psihologii susțin că un factor important în dezvoltarea personalităţii copilului îl reprezintă părintele rămas acasă/îngrijitorul. Acesta nu poate crea un climat favorabil şi sigur pentru copii. Unii dintre aceştia au o relaţie tensionată cu rudele lor, în grija cărora sunt lăsați, fiind privaţi de satisfacerea nevoilor de afecţiune, înţelegere şi securitate.
„Părinții lasă copiii în grija familiei extinse (rude de gradul I sau II). Pentru aceștia pare destul de dificil de a crește și educa un copil care nu este al lui sau care nu a intrat în niciun fel în planurile lor. În primul rând, trebuie să li se ofere îngrijitorilor suport emoțional pentru ca să accepte copilul și să-i ofere educația, dragostea de care acesta are nevoie. Totodată, părintele trebuie să pregătească relația dintre copilul său și îngrijitor. Să se asigure că rudele vor discuta cu copilul și alte lucruri, altele decât cele despre mâncare sau școală. Mulți dintre îngrijitori consideră că satisfacerea nevoilor copiilor pentru hrană și adăpost este principala lor sarcină. Această atitudine poate duce la închiderea în sine a copilului", conchide psihologul Alina Vârtosu.

Specialiștii menționează că informarea părinților despre impactul separării de copil trebuie să existe, însă și maturii trebuie să fie atenţi. Totodată, nu avem suficienți specialiști ca să fie contractați pentru anumite servicii.

„Nu doar statul trebuie să informeze părinții despre efectele migrației, dar și aceștia trebuie să manifeste interes. Simt necesitatea informării atunci când revin peste ani din străinătate și descoperă o groază de probleme în relația lor cu copiii lor. Cu părere de rău, unii nici peste ani nu caută soluții, văd ca o problemă legată de moment, o ascund în inconștient și pleacă. Asistentul social are multiple responsabilități în comunitate și nu este persoana cea mai indicată să dea îndrumări părinților cum să-și educe copii. Cei mai buni la acest capitol sunt psihologii școlari, care ar putea cu ușurință să ofere servicii pentru părinții migranți. Pentru aceasta, avem nevoie de specialiști bine pregătiți și bani în buget ca să le fie plătit un salariu în plus. Însă nu există suficient personal. Totodată, ar trebui mai multe campanii sociale de informare care să atragă atenția părinților asupra anumitor aspecte", a declarat sociologul asociat al IDIS „Viitorul", Diana Cheianu, expert în politici educaţionale.