Foto: ebotosani.net

Biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Popăuţi din Botoşani este ctitoria Domnitorului Ştefan cel Mare (septembrie 1496). În drumul său spre Hîrlău, venind din Suceava, domnul făcea mereu popas în Botoşani. Lîngă biserică era palatul domnesc, unde se odihnea Ştefan cel Mare. Pe zidul de nord al pronaosului se afla o pisanie in limba slavonă cu următoarea inscripție: "Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această casă întru numele celui între sfinți părintele nostru arhiereul și făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004, iar al domniei sale al patruzecilea curgător, luna septembrie, 30".

La 22 iulie 1518 aici a poposit şi Petru Rareş. Biserica s-a numit şi biserica Domnească. Satul s-a format mai tîrziu, în anul 1626. Dintr-un document al lui Constantin Vodă Mavrocordat aflăm că în 1733 era încă biserică de mir. În 1748, Grigore Ghica întăreşte hrisovul domnitorului Nicolae Voievod Mavrocordat prin care s-a dăruit bisericii jumătate din moşia Tătăraşi. Cealaltă jumătate este dată de Constantin Vodă Racoviţă, o dată cu alte donaţii în 1751, cînd biserica Sfîntul Nicolae devine mănăstire de călugări.

În 1753, Constantin Racoviţă o înzestrează cu moşia tîrgului şi cu izlazul cumpărat de la familia Cantacuzino. Tot acum, el închină mănăstirea, Patriarhiei Antiohiei şi aici se instalează călugări greci. Grigore Ghica la 1776 întăreşte vechile acte pe care, în 1783, le întăreşte şi Alexandru Constantin Mavrocordat. În 1803 Alexandru Constantin Moruzzi voievod, stabileşte din nou hotarul între tîrg şi mănăstire aşa cum fusese stabilit prima oară în 1780.

Mănăstirea era în 1840 în culmea bogăţiei, dar acestea erau jefuite de călugării greci, care erau mereu în conflict cu locuitorii tîrgului Botoşani. Aceştia, încă din 1805 se plîngeau domnitorului de relele ce le făceau călugării greci de la Popăuti.

Prin secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea devine în 1863 biserică de mir. În 1868, casele vechi egumeneşti sînt date armatei, iar în 1870, Compania Căilor Ferate ia şi livada mănăstirii. Personalul mănăstirii este redus în 1872 la doi preoţi, doi cîntăreţi şi un paracliser. Biserica ajunge în ruină şi abia în 1891 se obţin bani şi o acoperă cu tablă. Personalul rămas trece în 1894 în seama comunei. La 15 iulie 1897 protoieria închide biserica, căreia la 12 mai acelaşi an îi cade partea de sus a catapetesmei. Tot în 1897 este declarată monument istoric şi în 1899 statul începe restaurarea ei în exterior. În 1901 parohul Grigore Deliu intervine pentru înapoierea caselor egumeneşti, dar n-are succes. Restaurarea bisericii în exterior este terminată în 1906. În 1908 se împrejmuieşte şi se repară clopotniţa.

În 1991 a fost reînfiinţată mănăstirea, dar s-a populat abia în 1996.

Arhitectura bisericii este o prelucrare originală, în forme specific moldoveneşti, a influenţelor răsăritene şi a celor apusene. Biserica de la Popăuţi este primul ansamblu de pictură posterior celui de la Bălineşti. Este foarte probabil că această biserică a fost zugrăvită îndată după terminarea construcţiei. Caracteristica principală a sistemului decorativ al ansamblului de la Popăuţi constă în faptul că zugravul, aplicînd cu fidelitate schema moldovenească tradiţională, aşa cum apare ea la Voroneţ sau Sf. Ilie, a adoptat, totodată, toate inovaţiile importante introduse de Gavril ieromonahul la Bălineşti, ca de pildă friza Patimilor în locul scenelor compartimentate şi reprezentările sinoadelor ecumenice în decoraţia pronaosului. În acelaşi timp însă zugravul de la Popăuţi a realizat el însuşi o importantă inovaţie de ordin decorativ.

Fațada clădirii este realizată din benzi de căramidă smălțuită și discuri ceramice colorate, ornamente cu motive geometrice, faunistice și heraldice. Turnul-clopotniță a servit și ca adăpost în caz de pericol, ceea ce explică de ce la etajul întîi intrarea se face pe o scară exterioară care poate fi ridicată.

Pentru a spori luminozitatea interioară şi efectul optic simbolic al inelului de lumină, zidarul Popăuţilor a creat, sub ferestre, glafuri foarte înclinate, cu înălţimea de 1,50 m, de o dezvoltare poate unică în arhitectura moldovenească a sec. al – XV – lea. În penumbra de la partea superioară a tamburului, prin efectul de impunătoare înălţime creat de aceasta, tabloul Pantocratorului pare plasat, parafrazîndu-l pe Sorin Ulea, în cele mai de sus înălţimi.

Biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Popăuţi - album foto