I

În una din serile iernii de la 1850, palatul X din oraşul Iaşi era luminat ca pentru o serbare mai deosebită. Toate ferestrele străluceau pe întunecata lui faţadă, şi trecătorii din strada mare zăreau înlăuntru un mare număr de dame şi cavaleri înotând în valuri de lumină. Un lung şir de caleşti elegante se opreau una după alta la scară, şi din ele se coborau alte dame şi alţi cavaleri întârziaţi, care se suiau repede la rândul de sus, în sunetul armonios al unei orhestre şi intrau apoi în salonul cel mare al palatului.

Acea sală ornată cu oglinzi nalte cât pereţii şi cu lăzi de portocali, înşirate de-a lungul colonadei de marmură ce susţinea galeria muzicanţilor, acea sală, zicem, cuprindea în sânu-i tot ce poate încânta privirile şi închipuirea: toalete pariziene de gustul cel mai perfect, briliante strălucitoare, flori exotice, policandre numeroase de bronz aurit şi mai cu seamă figuri tinere, frumoase, vesele şi mult adimenitoare. Toate acestea formau un tablou magic!

Focurile pietrelor scumpe se unea cu razele scânteietoare ale ochilor; parfumul îmbătător al florilor se înalţa în văzduh cu armonia orhestrei, şi lumina candelabrelor se revărsa ca un val de aur pe frunţile, pe braţele şi pe umerele albe ale damelor. Strălucită era într-adevăr acea adunare, căci venise să asiste la cununia celei mai frumoase flori din aristocraţia Moldovei, a domnişoarei Margărita X.

În aşteptarea acelei serbări, damele aşezate pe canapelele de jur împrejurul salonului vorbeau cu cavalerii de frumuseţile miresei şi se pregăteau vesel pentru balul ce era să urmeze după ceremonia nunţii. Deodată uşile unui alt salon mai mic se deschiseră şi Margărita, întovărăşită de maică-sa, se arătă în toată pompa toaletei de mireasă şi în toată măreaţa ei splendoare. Damele se sculară repede ca să o vadă mai bine, iar cavalerii, adunaţi grămadă în faţa ei, se închinară ca dinaintea unei tinere regine. Un lung fior de uimire trecu prin inimile tuturor.

Margărita şi cu maica sa, după o scurtă oprire, se îndreptară către uşa din fund care ducea la capela palatului. Ajungând însă la acea uşă, copila se opri şi se îngălbeni pe faţă dând cu ochii de un tânăr care, galben ca şi dânsa, i se închina profund pentru ca să-şi ascundă tulburarea. Această scenă mută, ce cuprindea un mister adânc, trecu nevăzută de nime, şi mireasa, urmând după maica sa, care o trăgea de mână, ieşi din salon. Damele şi cavalerii se îndreptară în grabă spre capela unde era să se celebreze cununia, iar tânărul, rămas singur, căzu pe un jilţ cu inima zdrobită de o crudă suferinţă; ochii i se umplură de lacrimi, şi moartea îi apăru ca o binefacere dumnezeiască!

După o oră, societatea se întoarse în salon, felicitând pe socri şi pe tinerii însuraţi, după vechiul obicei. Socrii plini de bucurie şi noul însurat, glorios de fericirea lui, mulţumeau în dreapta şi în stânga, pe când Margărita se ţinea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmură albă; numai ochii săi dădeau încă semne de viaţă prin două lacrimi dureroase în care se reflecta veselia adunării.

Tânărul de care am vorbit şi pe care îl vom numi Alexis se apropie de dânsa şi îi zise cu glas uimit:

— Daţi-mi voie, doamna mea, să adaug şi eu felicitările mele pe lângă toate complimentele câte aţi primit în astă seară. Toţi v-au adresat urări de fericire; eu vă doresc împlinirea dorinţelor ce aţi avut necontenit de a călători în Francia şi în Italia.

Margărita privi la tânărul ce-i grăia cu o cătătură lungă şi întristată; apoi zise:

— Primit-aţi un buchet de flori?

— Da, mi l-a dat domnul M., bărbatul d-voastră, când am intrat în salon.

— Şi v-a spus că-i din partea mea?

— Nu.

— Acel buchet l-am compus eu însămi pentru d-voastră, adăugă ea, roşindu-se pe obraji.

— Şi eu mă jur să-l pastrez toată viaţa mea ca un suvenir nepreţuit!... răspunse Alexis, tremurând de uimire. Câteva persoane se apropiară de Margărita; iar Alexis se retrase încet, strângând la pieptu-i un mic buchet de flori de trandafir, de viorele şi de rezeda. Din cea mai adâncă desperare, el trecuse pe loc în cea mai vie bucurie.

— Mă iubeşte! gândi el, mă iubeşte! Ah! de-acum nu-mi pasă de suferinţe, nu-mi pasă de moarte! mă iubeşte Margărita!... Pe când Alexis improviza în sine acel monolog poetic şi naiv, pe care toţi înamoraţii îl repetează de când există amorul, domnul M. îl observa de departe şi zâmbea, văzându-l rătăcind prin salon ca un om ce nu ar avea conştiinţă de sine. El veni în faţa lui, îl atinse cu mâna pe umăr şi îi zise glumind:

— Trezeşte-te, poetule, şi te coboară pe pământ din regiunile lumii ideale, căci balul o să înceapă în curând. Alexis tresări la glasul ce-l apostrofa astfel şi rămase puţin tulburat; însă dl M., luându-l de sub braţ, puse a se primbla cu el prin mijlocul salonului şi urmă a glumi asupra naturii fantastice a poeţilor, pretinzând că ei sunt vânători de visuri nebune şi de rime ne-bune. Dl M. cultiva cu destul succes soiul acel de spirit francez care se introdusese în societatea Iaşilor şi care consista întru a face jocuri de cuvinte şi calambure.

— În adevăr, observă Alexis, lumea ne crede pe noi, poeţii, cam nebuni, fiindcă noi vedem lucrurile printr-un văl magic, ce le înfrumuseţează; însă nu mergem cu nebunia până la gradul de a nu recunoaşte defectele şi ridicolele societăţii.

— Nu mă îndoiesc despre aceasta; însă mărtureşte că dacă societatea are unele părţi urâte şi blamabile, ea posedă şi avantaje de o mare valoare.

— Care? întrebă Alexis, oprindu-se lângă una din coloanele galeriei.

— Poeţi de talent ca d-ta, amici sinceri ca mine şi mai cu seamă fiinţe îngereşti ca Margărita. Priveşte cât e de frumoasă sub cununa ei de peteală. Ce asemănare poetică ai putea găsi pentru ea? Un înger încoronat cu raze de soare? Un crin zâmbitor sub roua dimineţii? Un. . . urmează d-ta, care eşti poet, căci eu nu mai găsesc nimică.

— Nici eu, spuse Alexis, privind cu admirare pe Margărita în mijlocul amicelor sale.

— Cum?... Muza d-tale îţi face infidelităţi? întrebă dl M. râzând.

— Muza mea, am obicei să o culc frumuşel acasă când mă duc la baluri.

— Şi ea doarme în tot timpul cât eşti absent?

— Doarme dusă pe ceea lume.

— Bună casă ţineţi împreună! Am să spun Margăritei istoria muzei d-tale şi chipul ce ai descoperit de a trăi cu dânsa în bună armonie.

— Cred că nu ai de gând a întrebuinţa cu doamna M. acelaşi sistem...

— O! nu, nu încă. . . mai târziu... vom vedea. Însă spune-mi în toată sinceritatea, ce ai face în locul meu dacă te-ai fi însurat d-ta cu Margărita?

— Eu? întrebă Alexis tulburându-se. Nu înţeleg...

— Vreau să zic, cum ai urma în timpii cei dintâi ai căsătoriei?

— Aş urma moda engleză; adică mi-aş lua soţia la finitul balului, m-aş sui cu dânsa într-un cupet de voiaj şi m-aş duce întins la Napoli sau aiure, pentru ca să-mi petrec luna numită de francezi luna de miere. Astfel aş realiza un vis plăcut al dnei Margărita şi...

— Cum, ai petrece pe drumuri zilele cele dintâi ale fericirii casnice? O! poet, poet! eşti sublim! mă duc să te spun Margăritei. Zicând acestea, dl M. alergă râzând lângă juna lui soţie şi începu cu ea o convorbire în vremea căreia aruncau împreună priviri deosebite asupra lui Alexis, el cu o expresie sardonică, şi ea cu o expresie de jale adâncă.

Semnalul balului se dete; orchestra preludă prin un vals nou de-al lui Strauss, şi mai multe perechi de dame şi cavaleri se repeziră vesel în vârtejul dansului. Margărita, obligată de a începe balul, făcu de două ori jurul salonului, strânsă la pieptul bărbatului său. După vals veni un contradans. Margărita avea astă dată pe Alexis de cavaler; amândoi însă erau într-un neastâmpăr sufletesc astfel de mare, încât mâinile lor tremurau; lor li se părea că toată lumea îi observa cu maliţie şi că citea în inimile lor. După figura întâi, Margărita zise lui Alexis:

— Adevărat e că eşti decis a pleca din ţară?

— Adevărat.

— Şi pentru mult timp ai de gând să te depărtezi?

— Pentru mai mulţi ani. Ea coborî ochii şi după o scurtă tăcere întrebă iar:

— Când ai hotărât să pleci?