Și să mi-asculț glasul din svânta ta casă,

Mișaua mea rugă nainte-ț să iasă.

Să ț-între-n ureche glasul mieu de rugă,

Să nu duc pedeapsă preste vremea lungă. De tine pământul tremură de frică, Dealurile, munțâi pier ca o nemică. Ție toată lumea cu frică ț-slujește, Și de-a ta mânie fumul să lățește. Fața ta cea svântă cu foc pistrelează, Cărbuni de la tine s-aprind de dau rază. Ție țî să pleacă ceriul și te-ascultă, Când pogori în țară, și stă-n groază multă. Lumina scripește supt svinte-ț picioare Cu negură groasă de grea strălucoare. Când ai să faci cale unde ți-i cuvântul, Ai heruvimi gata de-s repez ca vântul. Pus-ai întunerec de-ț ascunz lumina, Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna. Și pre denainte-ț nuorii fac cale, Cu ploaie aprinsă curând ca o vale. Piatră cu jeratec, cu foc împreună, Cu multă tărie Domnul din ceri tună. Da-ș-va de sus glasul, săgeț va trimite, Greșiții să-ș moaie inemi împietrite. Pre pizmaș goni-i-va cu fulgere multe Și le va da spaimă cu săgeț mănunte. Mările săca-va de s-a vedea fundul, Apele fugi-vor de-a rămânea prundul, De îngrozâtură și de grea-nfocare Ce-a să slobozască Domnul cu suflare. Ce tu, Doamne svinte, la ceas de năvală De sus îm trimite a ta sprejineală. Și mă ia la tine de la ape multe, Trage de mă scoate de la vrăjmaș iute, Ce mi-i cu urgie, și mă sârguiește La zî de nevoaie, și mă sprejinește. Svinția-ta, Doamne, îm ești razăm tare, M-ai scos la lărgime, loc de alintare. M-ii1 scoate la tine, dărui-m-vei plată Pentru dereptate, și milă bogată. Și mânulor mele vei da curățâie, Să iau de la tine dar cu bogățâie. Și căile tale celea ce-s de viață Să le păzăsc bine, cu multă dulceață. O, Dumnezău svinte, și nu m-oi abate Dintr-a ta poruncă, să mărg în păcate. Giudețele tale îm sunt toate-n față, A ta dereptate o țâi cu dulceață.

1 Mă vei.

Și eu pentru tine voi fi fără vină, Ferit de greșeală și curat de tină. Și mă voi feri-mă și de strâmbătate, Pentru să-m dea Domnul după dereptate. Și mânulor mele după curățâie, Naintea sa Domnul să-m dea bogățâie. Cu preacuviosul, cuvios ti-i face, Cu nevinovatul, ț-va fi viața-n pace. Iară cu aleșii, bun te vei alege, Cu cel îndărăpnic, ti-i strâmba din lege. Că oamenii sméreni, carii n-au mândrie, I-a mântui Domnul și le-a da tărie. Iară ochii cei nalț a sămeț și falnici Îi va smeri Domnul ca nește neharnici. Și tu, Doamne svinte, îm trimiț lumină, De-m luminez față cu rază senină. Ș-al mieu întunerec dobândește rază

Dintr-a ta lucoare ce străluminează.

Și de la primejde scap, Dumnezău svinte,

Cu a ta putere, de năpăști cumplite.

Și tu mă vei trece preste zidiuri nalte, Prin căile tale cele strecurate. Cuvintele tale sunt arse ca focul Și sunt strecurate de scripăsc cu totul. Și tuturor, Doamne, tu le ești scutință, Ce-ș au cătră tine nedejde-n credință. Dară cine-i altul Domn fără de tine? Sau Dumnezău altul gios sau la nălțâme? Dumnezăul cel svânt ce mă-ncingi cu armă Și mi-ai pusu-mi calea-ntreagă fără samă. Picioarele mele le-ai tocmit să salte Ca cerbul pre dealuri preste măguri nalte. La război mi-ai datu-mi bună-nvățătură, Brațe de aramă la săgetătură. Și mi-ai dat scutință să mă sprejinească Svânta ta direaptă și să mă-ntărească. Dojana ta-n bine sfârșit să mi-așeze, Ș-a ta-nvățătură să mă-nderepteze. Datu-mi-ai vârtute și mi-ai lărgit pașii, Să poci călca iute să mi-agiung pizmașii. Deaca-i voi agiunge, să fac într-înș cârduri, Să să concenească, să trec preste stârvuri. Să n-aibă putere să să sprejinească, Nice s-aibă nime să le folosească, Ce cum zac pologii nainte-mi să cază, Puterea ta svântă, ce mi-ai dat, să vaza. Că tu, Doamne svinte, m-ai încins vârtute,Cu arma ce-ai datu-mi de-i prăvălesc iute. Pănă i-am înfrântu-i de dederă dosul, Ceia ce-m vrea răul și nu-m vor folosul. Și i-ai concenitu-i de sunt de ocară Pizmașii miei, Doamne, cât s-or mustra-n țară. Vor striga cu jele, și nu le-a-nțălege Să le folosască celor fără lege. Nici a căùta Domnul de-a lor greu și sâlă, Ce-i voi călca-n țărnă și-n prav fără milă. Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate, Să strângă troiene de vânturi suflate. Și tu mă vei scoate de toi de gâlceavă, Limbilor m-ii1 pune cap fără zăbavă. Oameni și năroade, ce nu-m sunt știute, Mie să-m slujască și să mă asculte.

1 Mă vei.

Fiii streinatici carii mă mințâră, Făcând vicleșugul să scornească pâră, Să li să vechească haine-n căi departe Și să șchiopeteze cu călcăie sparte. Viu, Dumnezău svinte, ce ești cu ferice, Mărit să fii, Doamne, că nu laș să-m strice. Ce mi-ai dat vârtute și izbândă mare,

Pre năroade multe mi-ai dat așezare.

M-ai scos din pizmașii ce-m țânea mânie,

De carii să scoală-ntr-ă lor sămețâie.

Mă vei înălța-mă și tu mă vei scoate De om fără lege, de scârbele toate. Și eu pentr-aceasta tutinderea-n lume Voi zâce ferice svântului tău nume Și ț-voi cânta, Doamne,-n svânta ta putere, Prin limbile toate, fără de tăcere. Că tu l-ai măritu-l pre-mpăratul s-aibă Milă și izbândă la vreme de treabă. Și l-ai însămnatu-l cu unsoare svântă, Să împărățască Dávid fără smântă, Și a lui sămânță în veci să trăiască, Cu scaun de cinste ce-a să-mpărățască.

PSALMUL 18

Ceriurile spun fără-ncetare* De slava ta, Doamne, de cea mare, Și facerea mânuloru-ț svinte Tăria dă-n toț vestea-nainte.

• 5 perechi.

Zi din zi voroava izbucnește,

Și noaptea din noapte gând vestește, Cât nu este graiuri să s-ascunză,

Sau cuvinte să nu să răspunză. Că le-au ieșit vestea-n tot pământul

De ce-au grăit ș-au răspuns cuvântul. Să s-auză la toț preste țară,

Să-nțăleagă marginea de-afară, C-au întinsu-ș sălașul în soare,

De scripește și dă strălucoare, Ca un mire când stă de purcede

Dintr-a sa cămară unde șede, Făcând voaie bună de drum mare

Ce-a s-alerge ca un bóinic tare, Cu purcesul din ceri, de la capăt,

De-ș oprește tâlnișul la scapăt. Și nu-i nime să-i scape de boare,

Să s-ascunză de dâns la răcoare. Așe-i legea Domnului cea svântă,

Fără vină și fără de smântă. Sufletele-ntoarce cătră sine,

A dori de Domnul, cum să vine. Mărturia ta, Dumnezău svinte,

Credincioasă, dând pruncilor minte. Dereptațâle ț-sunt adevere,

De nu fac nimăruia scădere, Și veselesc inemă curată,

Din porunca ta cea luminată, Ce-ntărește ochii cu lumină,

În frica ta, Doamne, cea senină, Carea preste toț vecii trăiește,

De te cântă și te proslăvește. Giudețele ț-sunt, Doamne, direpte, Adevere, și nu sunt deșerte. Ca aurul cel bun sunt dorite Și ca piatra cea scumpă iubite. Și cu ce cu altă le-aș răduce? Că sunt și decât stredea mai dulce. Pentr-aceea șerbul tău le țâne, Păzându-le întregi, cum să vine, Pentru să ia cu asupră plată Din mila ta cea nemăsurată. Numai cine s-ar lua aminte De greșele, de căderi cumplite? Și de-ascunse ce-am făcut cu greață Să mă curățăști pănă-s în viață. Și de celea carile-s streine Să mă aperi, Doamne, cum să vine. Că de nu mi-ar putea să-mi învince, Atunci aș fi în bună ferice. Ș-atunci aș fi curățât de toate De greșele celea ce-s de moarte. Ș-ar fi atunci cu bine priìmite A rostului mieu, Doamne, cuvinte, Și inema mea mi s-ar deprinde Pururea nainte-ț luând pilde. Dumnezău, că tu mi-ești agiutoriul, Tu mi-ești, Doamne, și izbăvitoriul.

PSALMUL 19

Domnul să te-asculte-n zî de greutate*, Să te sprejinească-n scut de bunătate, Domnul lui Iiacov cu svântul său nume, Și să-ț folosască în viața de lume. De la locul cél svânt ție să-ț trimiță, Din Sion să-ț vie multă folosânță. Darurile tale să le pomenească Ș-a ta jărtvă-ntreagă să o-mbogățească. Și ca să-ț dea Domnul inemii ce-ț place, Toată sfătuința să-ț umple cu pace. Pentr-a ta izbândă să ne paie bine, Și să fie Domnul Dumnezău cu tine. Numele lui cél svânt să ne fie fală, De pizmaș să n-avem nice o sâială. De ce ti-i ruga-te Domnul să-ț trimiță Cu mână-ndurată de bună priință. Cunoscut-am astăz că Domnul agiută Al său pomazanic cu putere multă, Că-i aude Domnul din svânta sa slavă Ruga ce să roagă fără de zăbavă, Dându-i biruință la loc de năvală, Cu svânta-ș direaptă, fără de sminteală. Aibă ei nedejde pre c-ai, pre telege, Limbile, păgânii cei fără de lege. Noi să le dăm chiot cu preasvântul nume A Domnului nostru, să răsune-n lume. Că să poticniră de să răsturnară

• 6, 6

Toț pizmașii noștri, călări și din cară. Iară noi, creștinii, stăm fără cădere, C-am făcut izbândă cu a ta putere. Dăruiește, Doamne, a ta bunătate,

Să ne custe Domnul, și-i dă sănătate.