Că pizmașul n-a râde de mine.

Prin blândețea mea-m ești sprejineală, La greul mieu, la cel de năvală. Și-nainte-ț mi-ai datu-mi tărie, Să trăiesc cu tine de vecie. Lăudat să fii, Dumnezău svinte, Din vecii toț din cei de mainte. Și să zâcă toț așe să fie Domnul lăudat peste vecie.

PSALMUL 41

În ce chip dorește cerbul de fântână*, Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână, Sufletul mieu, Doamne, așe te dorește, Cu sete aprinsă, de mă veștezește. Mișelul mieu suflet de tine-nsătează, De Domnul puternic și viu, să te vază. Cândva de-aș agiunge să te văz în față, Să-m stâmpăr de sete în trai de dulceață. De-aceasta mi-i jele cu inemă arsă Și ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, Când auz mustrare cu râs ce mă-ntreabă : „Unde-ț este Domnul să-ț fie la treabă?“ Unde-m vine-aminte de svânta ta față, Mi să varsă-n suflet răceală de gheața, De dor ce m-agiunge de svânta ta casă Și de corturi tinse în funi de mătasă. Că de m-aș vedea-mă trecând pentre dânse, Cu cântări de rugă și cu jărtve-aprinse, ’N zî de sărbătoare făcând voaie bună, Cu viers de dulceață la rugă-mpreună. Voia rea nu-ț face, suflete mișele,

• 6, 6.

Nice-ț face scârbă suspinând cu jele, Ce să aibi nedejde spre Domnul curată, Că-ț va tinde milă cu mână-ndurată. Și tu, mâhnit suflet, grijea te cuprinde, De ți-i tristă firea și fața nu-ț râde, Că-ț aduci aminte de țara cea dulce Unde-i Iordanul1, ș-acolo te-ai duce. De-ai avea putere, și unde-i Ermonul, La muntele cél mic, unde șede Domnul. Și te glăsăști tare ca marea când rage, Mărgând cu năvală la smârc ce o trage. Valurile nalte și spume de mare Umblă preste tine de n-au așezare. A sa milă Domnul zua ț-va trimite, Și noaptea te roagă la dâns înainte. Și zî cătră Domnul : „Nu uita de mine, Că altă nedejde eu n-am fără tine. Și eu pentr-aceea duc viață cu jele, Că mie pizmașul mi-aduce vești rele Și mă dodeiește, ca să mă mâhnească, Să-m frângă din oase și să mă slăbască“. Că ei, toț pizmașii, stau de mi să strâmbă, Zua păn-în sară, și-m fac multă scârbă. „Unde-ț este Domnul?“, mă iau în prohită, Pre tot ceas mă-ntreabă și grăiesc în hiltă. Voia rea nu-ț face, suflete mișele, Nice-ț face scârbă suspinând cu jele, Ce să aibi nedejde spre Domnul curată, Că ț-va tinde milă cu mână-ndurată.

1 Pronunțat l-or-.

PSALMUL 42

Giudecă-mă, Doamne, și pâra mi-alege* De limbă vicleană, de om fără lege. Și mă scoate, Doamne, că tu-m ești putere La loc de năvală, fără de scădere. Pentru ce mă lepez de petrec în jele, Cu față mâhnită, cu veșminte rele, Când vine pizmașul de mă tot îngână Preste toată vremea și-mproașcă cu tină?

Ce să-ț fie milă, să-m trimiț lumină,

A ta dereptate să o văz senină.

Să mă iei de mână și să-m fii povață

Spre svântul tău munte, să-ț dvoresc în față. Unde ț-ai întinsu-ț cortul cel de slavă, Să ț-intru cu daruri fără de zăbavă, La sfântul jărtăvnic, cu jărtve de sfară, Sî-m faci bucurie să s-auză-n țară. Ca-n tinere zâle să-ț cânt în lăute Cântece de slavă de pre strune multe. Și să mă rog ție, o, Dumnezău svinte, Că tu porț de grije ca și de mainte. Voia rea nu-ț face, suflete mișele, Nice-ț face scârbă suspinând cu jele, Ce să aibi spre Domnul nedejde curată, Că-ț va tinde milă cu mână-ndurată.

• 6, 6.

PSALMUL 43

Doamne, auzât-am din părinț poveste*, Ce-ai lucrat cu dânșii de tot ni-i la veste. C-ai pierdut păgânii din svânta ta țară, Să nu mai jărtvască idolilor sfară. Și moșilor noștri le-ai dat să petreacă În svânta ta țară și zâsa să-ț facă. Că ei, moșii noștri, n-au mărs cu săgeata, Când au luat țara, îngrozând cu spata Și-npungând pizmașii cu sulița-n mațe, Să facî izbândă cu a sale brațe. Ce tu, Doamne svinte, cu brațele tale Le-ai făcut izbândă și le-ai deșchis cale. Și svânta-ț direaptă le făcea lumină, Cu svânta ta față lucoare senină. Alt împărat n-avea, Doamne, fără tine, Tu purtai războiul oștii, cum să vine. Cu tine da chiot și rădica-n coarne, Nu putea pizmașii să nu să răstoarne. Și ei, moșii noștri, nu să-ncredea-ntr-arce, Nice căuta s-aibă izbândă din lance, Ce ei avea tare spre tine credință, Și tu, Doamne, sângur le dai1 mântuință. Că i-ai scosu-i sângur de la greutate Și le-ai dat de sațâu dar cu bunătate. Iară pre pizmașii i-ai scosu-i din țară, De i-ai dat să fie lumii de ocară.

• 6, 6.

1 dădeai.

Pentr-aceea, Doamne, slava țî s-aude, Și svântul tău nume pre noi să răspunde. Dară acmu căce ne urnești departe, Ne laș la sminteală și nu ne țâi parte? Și-n oștile noastre nu vii să-ț tinz cortul, Ce laș pre pizmașii de ne iau cu totul, Cât le prisosește de nu ne mănâncă, Ne mână ca turma-n lature adâncă. Oamenii tăi, Doamne, dedeș pre vânzare, Și-n schimbarea noastră n-ai pus prețul mare. La svânta ta casă ai ceată puțână ’N strajea ce să schimbă de pre săptămână. Pusu-ne-ai de súntem în vecini ocară, Limbilor de-aproape ce ni-s pregiur țară. Când vor să să mustre, pre noi ne pun pildă Și clătesc cu capul de-a noastră osândă. Ni-i obrazul negru de-atâta ocară Ce ne bate-n față den zî pănă-n sară. Ponoslu ne-agiunge când le vine toană Pizmașilor noștri, de ne iau în goană. De-acestea de toate ce ne vin în spate, Nu ț-am uitat, Doamne, a ta bunătate. Și ce ne-ai dat lege ne stăm pre tocmală, Cu inemă-ntreagă, fără de-ndoială. Săvái că ne este și cărarea-nchisă, Cătră tine, Doamne, ni-i inema tinsă. Și săvái că súntem răului în soarte, De ne împresoară cu umbră de moarte, Nu ne-am lăsat, Doamne, de svântul tău nume, Nice ne-am tins mâna cătr-alt domn de lume. De-acestea de toate vei face căutare,

Că inema noastră știi fără-ntrebare.

Că noi, Doamne svinte, súntem zua toată

Uciș pentru tine și cu viața moartă.

Pre slugile tale le giunghe prin oaste Pizmașii tăi, Doamne, ca nește oi proaste. Ce te scoală, Doamne, de-ț stârnește somnul, Scoală să te vază din față tot omul. A ce, Doamne svinte, ț-ascunz svânta față De noi, ticăloșii, cu atâta greață? Cât sufletul nostru în prav să zgârcește, Și vintrele nostru-n pământ să lipește. Ce te scoală, Doamne, și vin de ne-agiută, Cu svântul tău nume, cu mila cea multă.

PSALMUL 44

Inema mea scoate cuvântul cel dulce Și cătră-mpăratul lucrul îm voi duce. Limba îm voi face condei de scrisoare A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare, Cu cât ești de ghízdav să-ț scriu în frâmsețe, Că-ntreci pre toț giunii cei din tinerețe. Din buzele tale este dulce graiul, Ț-au uratu-ț Domnul să-ț fie lung traiul. Și ca un puternic armele ț-încinge, Calcă pre pizmașul și oastea-i înfrânge. Cu cât ești de ghízdav tinde și stejește Cu a ta putere și împărățește, Pentru adevară și pentru blândețe, Că țâi dereptatea de n-álegi în fețe.

Purta-te-va bine mâna ta cea svântă,

Război ce vei face ț-va fi fără smântă. Săgețâle tale sunt bine călite,

Că zac denainte-ț trupuri polignite. Împăratul nostru cu lancea de-amână

Taie pre pizmașul și-l giunghe-n plămână. Scaunul tău, Doamne, este cu vecie,

Varga ți-i direaptă cea de-mpărățâie. Ție dereptatea îț este iubită,

Iară strâmbătatea îț este urâtă. Pentr-aceea, Doamne, Domnu tâu te unsă

Cu oloi de pace și-mpărat te pusă. Soțâilor tale le faci bucurie,

Când ti-i arăta-te cu multă tărie Din casa cea scumpă, cu os tincuită,

Vesmintelor tale tot li să uítă. Vine de la dânse míros și dulceață,

Fără ce ești rumăn și vesel în față. Da-ș-vor împărațâi fete desfătate

Și cu dânse da-ț-vor dar și bunătate. Crăiasa-ț dvorește de-a direapta-n dvorbă,

În veșmânt de aur, în scumpă podoabă. Ascultă-mă, hiică, și-ț uítă ruda,

Casa și moșia, că-n dar nu ți-i truda. Te-a-ndrăgi-mpăratul pentr-a ta frâmsețe,

Că ți-i Domn, și lúi te-nchină cu blândețe. Nu-i în lume hiică ca-n Tir să dea rază,

Va veni cu daruri nainte-ț să cază. Ești rumănă-n față și dai cuviință,

Ție țî să-nchină craii cu credință. Cine va-ntra-n lontru n-a putea să tacă,

Ești craiului hiică, cine să te-ntreacă?