Și-n zâle de pace Să iasă-mpreună

Toț cu voie bună Împregiur cetate

Ce-i cu ziduri nalte, Hiica jidovască

Turnuri să-ș prăvască.

Și-ntr-alt rând de lume

De svântul tău nume Toț să povestească,

Să te proslăvască. Să te ști tot omul

Că tu ne ești Domnul, Și câț să vor naște

Cu tine s-or paște.

Psalomul lui David, 48

Ascultaț acestea, toate
    Năroade, neamuri și gloate,
Să-mi înțăleagă cuvântul
    Omul de pre tot pământul,
Bogătașii depreună
    Cu mișeii când s-adună,
Să vă spui de-nțălepciune
    Cu-nțăles de-nvățuri bune.
Și auzul să vă tindeț,
    Pildele să le deprindeț,
S-ascultaț fără de price,
    Să-nțălegeț ce voi zâce.
Să te temi de zî cumplită,
    Să nu-ț dea de călcăi smântă.
Cela ce ai bogățâie,
    Să nu stai în sămețâie,
Nice s-aibi nedejde-n frate.
    Sau în om, la greutate.
Și cu ce schimb va da omul,
    Să să schimbe de la Domnul?
Cu preț de răscumpărare
    Sufletului, de pierzare?
Fi-i-va truda nencetată,
    Că la iad nu va fi plată.
Acolo n-a vedea moarte,
    Să gândească că-l va scoate.
Că măiestrul încă moare,
    Ca tot omul de supt soare.
Și nebunul cu buiacul
    Vor pieri de pre tot veacul.
Ș-averea de dânș rămâne
    De o iau rude streine.
Cât să vor scoate din casă,
    Numele li s-a uita-să,
Li s-a uita și mormântul,
    Cât i-a-mpresura pământul,
Ceia ce nu-ș fac pre lume
    De bunătăț s-aibă nume.
Ce folos este de cinste
    Omului fără de minte,
Ce-ș dă firea omenească
    Pre fire dobitocească,
De merge fără sâială
    Pre calea cea de sminteală?
Nu cunoaște că-l va duce
    Dezmierdăciunea cea dulce
De va da ca oaia-n râpă,
    Și moartea l-va sorbi-n pripă.
Iară direpțâi, dând rază,
    Vor prăvi cum duc să piarză
Pre păcătos și buiacul,
    Să-ș petreacă-n iad tot veacul.
De la slavă să să rază
    Și cinstea toată să-ș piarză.
Ce mă rog, Dumnezău svinte,
    Să-m iei sufletul aminte
Și să mă cuprinz cu milă,
    Să nu-m facă răul sâlă.
Iară tu, oame mișele,
    Să nu dai de gânduri rele,
Când vez pre păgân că crește
    Și casa lui să lățește.
Că deaca moare, el piere,
    Cu slava lui, cu avere.
Cu dâns nemică nu duce
    Dintr-averea lui cea dulce.
Că-ntr-această lume-n viață
    I-i sufletul în dulceață.
Și cine i să-mbunează,
    I-i drag pre-acela să-l vază.
Cine-i spune-n dereptate.
    De-acela fuge departe,
Că-i deprins pre cale largă
    Cătră pierire de-aleargă
Și să trage pre moșie
    La-ntunerec de vecie.
Ce folos este de cinste
    Omului fără de minte.
Ce-ș dă hirea omenească
    Pre hire dobitocească ?

PSALMUL 49

Domnul domnilor grăiește, Toată lumea să clătește, Și pre toț Durnnezău strigă De supt soare să să strângă. Și va aduna pământul, Să-i auză toț cuvântul. Din Sion te vei ivi-te Cuvios, Dumnezău svinte. Când vei veni cu pohoaie, Nimărui n-ii1 veghea voaie. Denainte-ț foc s-a-ncinge, Și greșiții toț vor plânge. Vei chema ceriul cu tine Și toț svinții, cum să vine, De vei giudeca pământul, Precum ț-ai răspuns cuvântul. Direpțâi să vor alege Dintre cei fără de lege. Cu cuvântul tău cel dulce Pre toț svinții ț-vor aduce, Ce ț-au țânut legământul, De-au dat lege-n tot pământul. Atunci ceriurile toate Vor răspunde preste gloate De giudeț ce le vei face ’N dereptate și cu pace. Așe ne grăiește Domnul, Și să-l auzâm tot omul, Să-l ascultăm fără price Cătră Izrail când zâce, De ne spune mărturie Pre giurământ cu tărie: „Nu ți-i altul fără mine Dumnezău, și să cauț bine,

1 nu vei.

Că nemică nu-ț dau vină Pentru jărtva de fănină, Nice te-nfruntez de sfară De mânecuș și de sară. Jărtvele ț-văz ce-s de grase, Denainte-mi cându-s arse. Nu-ț voi lua de la casă Vițăl, nice vacă grasă, Nice țap hrănit din turmă, Nice-ntăi, nice pre urmă. Hiara codrilor cea multă Toată de mine ascultă. Am și dobitoace multe, Și de zâmbri-am cirez multe, Pasări încă am cu cârduri, De să țân de hrană-n câmpuri. Am și țarine destule, De-m sunt slugile sătule. Și când mi-a trébui pâine, N-oi veni să cei la tine, Că-m este lumea pre mână Cu de tot cu de ce-i plină. Nu-ț cei pécie de vacă, Nice de vițăl, să-m placă. Sângele de țap nu-m place, Și tu știi ce jărtvă-i1 face. Să jărtvești Domnului slavă, Nefăcând multă zăbavă, Când ai grije, și-m dă știre,

1 vei.

Că-ț voi fi cu izbăvire. S-aib de tine mulțămită

Și priință neclătită“. Păcătosului grăiește

Dumnezău și-l dojenește: „Ce-m spui tu de dereptate,

Și de dânsă stai departe? De a mele graiuri svinte

Nu ți-i grije, nici aminte. Spui altóra să să sâmță,

Și tu stai fără sâință. Legea mea o iei cu gura

Și urăști învățătura. De cuvântul mieu ți-i greață,

Și ți-i răutatea-n față“. Ești cu furii în soțâie,

Cu curvarii în frățâie. Limba-ț este mincinoasă,

Și gura lăuduroasă. Șezând, grăiești rău de frate,

Ca să-l bagi la greutate, Ce ți-i născut dintr-o maică ;

Și Dumnezău cum să-ț tacă? Ț-pare-n mintea cea zlobivă

Că ți-i Domnul deprotivă. Nu știi că te va-nfrunta-te

Dumnezău pentru păcate Și țî le va pune-n față,

De-ț va fi mai multă greață. Pentr-aceea să-nțăleagă

Toț cu inema cea-ntreagă,

Pre Domnul să nu-l uíte, Și va cădea-n mâni cumplite, Și nu va fi cine-l scoate, Să-l apuce de la moarte. Faceț jărtvă lăudată, S-áveț de la Domnul plată Și calea să vă arate, Să scăpaț de greutate.

PSALMUL 50

Fie-ț milă, Doamne, de mă iartă*, Cu milostivirea cea bogată, Și pentru a ta ieftinătate Să mă curățăști de răutate. Și mai cu de-adins de rău mă spală Și mă limpezește de greșală. Că eu îm știu a mea fărălege Și răul mieu nainte-mi ce merge. Ție ț-am greșitu-ț, Doamne svinte, De-am făcut răutăț denainte. Cuvintele tale te-ndireaptă La giudeț să-nvinci, când vei da plată. Iacă-s zămislit în strâmbătate, Aplecat de maică-mea-n păcate. Ce tu, Doamne, iubești dereptatea. De-ț arăț pre mine bunătatea, Și cu taine ce nu să pot spune

• 5 perechi.

Mi-ai arătat a ta-nțălepciune. Cu izopul tu mă ocropește Și mă scaldă de mă curățește. Să hiu spălat și alb ca omeții, Să mă bucur și eu cu direpții De vești bune și preacuvioase, Și să-mi bucuri mișelele oase. Doamne, nu-ț întoarce svânta față De greșele ce-am făcut, cu greață, Și de câte-am lucrat fără lege, Cu milostivirea ta le șterge. Inemă curată tu-m zidește Și duh dirept în zgău îm noiește. Nu mă urni din svânta ta față. Și duhul tău cel svânt ce mă-nvață Să nu-l depărtez de cătră mine, Ce să-m dai bucurie cu bine, Cu svânta ta, Doamne, mântuință. Și să-m dai și duh de biruință, Ca să-nvăț pre cei fără de lege Cătră căile tale s-alerge, Să să-ntoarcă de pre răutate Cătră a ta svântă bunătate. Și mă scoate, Doamne, de la sânge, Cu mântuința ta de mă strânge. Și cu adevara ta-mpreună Limba mea să-ș facă voaie bună. Și buzele mele, Doamne svinte, Să-m deșchiz, și rostul să te cânte, Să dea veste fără de sâială În tot locul de svânta ta fală.

Că de-ai pofti jărtvă, ț-aș aduce,

Ce jărtvele de ars nu-ț par dulce. Lui Dumnezău jărtva ceea place

Cu sufletul înfrânt ce s-a face. Inema cea zbrobită și frântă