Cauzele de stagnare şi a lipsei dinamicii pozitive în eforturile de a restabili integritatea teritorială a ţării constau nu numai în defectele formatului internaţional cu multe părţi, de care se foloseşte destul de inteligent în ultimii ani, Rusia şi, mai recent, România, în vederea atingerii obiectivelor geopolitice pe termen lung, punînd responsabilitatea pentru eşecul procesului de reglementare ba pe umerii Chişinăului, ba a pe cei ai autorităţilor de la Tiraspol.
 
De-a lungul anilor, autorităţile Moldovei aşa şi nu s-au deranjat să elaboreze o strategie adecvată şi eficientă de soluţionare a conflictului transnistrean, continuînd să acţioneze impulsiv şi nesigur, pivind îndărăt spre Moscova sau spre Vest şi bazîndu-se în totalitate pe sprijinul unui sau altui partener, punînd responsabilitatea pentru acţiunile întreprinse şi rezultatele lor pe umerii acestora din urmă.

Participanţii la procesul de negocieri în formatul 5 +2, lipsa unei politici active şi cu un scop bine determinat a Moldovei în problema transnistreană, care se confruntă cu rezistenţa activă a Rusiei şi faptul că aceştia nu sînt predispuşi să îşi asume riscuri politice pentru soluţionarea crizei separatiste din Moldova. În consecinţă, de mai mult de cinci ani părţile aflate în conflict, dar şi mediatorii internaţionali, observatorii nu au reuşit să creeze premise reale pentru soluţionarea problemei transnistrene, în conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional.
 
În scopul de a menţine status quo-ul pînă la timpuri mai prielnice, Rusia, prin liderii transnistreni utilizează constant strategia de a impune comunităţii internaţionale fundalul pretinsei confruntări etnice dintre Chișinău şi Tiraspol. În acest caz, regimul separatist, în calitate de purtător de cuvînt al intereselor „grupului etnic ameninţat”, adică, aşa-numitului „popor transnistrean”, au cică dreptul legal să participe la procesul de negociere la nivel internaţional în calitate de parte cu drepturi depline. Mai mult decît atît, dacă vor reuşi să convingă celelalte părţi ale procesului de negocieri că conflictul are un caracter interetnic, atunci astfel, într-o anumită măsură, ar putea justifica prezenţa ilegală a trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova în calitate de mediator şi garant.

Acest lucru, în conformitate cu strategii Kremlinului, ar trebui să acorde o oarecare legitimitate nu numai pretenţiilor regimului separatist, dar, de asemenea, să justifice formatul existent „de menţinere a păcii”, din zona de securitate de pe Nistru. În plus, această poziţie ajută pur şi simplu „să se tragă de timp” pînă la venirea la putere la Chișinău a unor forţe acceptabile pentru Rusia.

Anume în această direcţie se îndreaptă eforturile diplomatice de bază ale Rusiei de impunere în procesul de negociere a statutului de parte egală a regimului separatist de la Tiraspol. O asemenea abordare a conflictului anulează învinuirile aduse Rusiei, precum că această ţară este de fapt o altă parte implicată în conflict, care, în virtutea acestui fapt, este unul internaţional şi poate fi redus, de fapt, la cotropirea de către Rusia a unei părți a țării membre a ONU.

Tendinţa reprezentanţilor UE şi SUA, susţinută de OSCE să înainteze în calitate de obiectiv cheie al formatului multilateral de negocieri, intensificarea dialogului şi a cooperării concrete dintre Chișinău şi Tiraspol, vorbeşte despre faptul că Occidentul, la fel, percepe conflictul ca unul etnic, precum şi tendinţa UE şi a Statelor Unite ale Americii de a percepe simplist natura conflictelor în spaţiul post-sovietic. Însă, cel mai probabil Vestul, în special Statele Unite, aşa cum am demonstrat mai sus, pur şi simplu, trag de timp, nedorind să agraveze relaţiile cu Rusia, care reprezintă o prioritate nu mai mică (decît, să zicem, Irakul, Afganistanul, Africa de Nord) decît cea moldovenească. Într-adevăr, conflictele etnice pot fi rezolvate în cadrul dialogului dintre părţile opozante.

Cu toate acestea, discuţiile directe dintre Guvernul Republicii Moldova şi regimul separatist de la Tiraspol, a căror existenţă depinde completamente de Rusia, este lipsită de sens, cel puţin atît timp cît Rusia nu va considera de cuviinţă că este necesar să facă concesii sau cel puţin îşi va modifica strategia actuală. Pînă cînd Chişinăul nu va distruge aceste modele de percepţie internaţională a situaţiei din jurul conflictului transnistrean, Rusia poate conta pe succesul aplicării în practică a acestor idei.

* Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia sa
* Integritatea teritorială a statelor pe dimensiunile internaţionale, juridice şi geopolitice
* Conflictul transnistrean – caracteristici şi clasificări
* Analiza sistemică a conflictelor internaţionale
* Interesele pe termen lung şi politica Rusiei în contextul conflictului transnistrean
* Politica Uniunii Europene, a Statele Unite şi OSCE în procesul tentativelor de soluţionare a conflictului
* Interesele Ucrainei şi Transnistriei
* Poziţia României referitor la problema restabilirii integrităţii teritoriale a Republicii Moldova
* Strategia soluţionării conflictului transnistrean - principii de bază
* Tactica soluţionării conflictului transnistrean