În ziua de 1 octombrie 1853, amicul meu Angel şi eu, purtând fiecare câte un sac de voiaj în mână, ieşim veseli din otelul englez Club house, ce se ridica pe piaţa centrală din oraşul Gibraltar, şi ne coborâm la port. O barcă sprintenă ne duce prin mulţime de corăbii la vaporul francez ,,Honfleur", care pleacă în curând, lăsând în urmă-i stânca uriaşă a Gibraltarului, şi se îndreaptă spre ţărmurile Africii. Ieşiţi din golf, intrăm în canalul larg care uneşte marea Mediterană cu Oceanul şi trecem pe lângă Tarifa, oraş vechi aşezat pe coasta Spaniei dinaintea cărui răsare din valuri o insulă fortificată. Vântul suflă puternic, marea-i tulburată şi spumegătoare, cerul e limpede ca o boltă de lapis-lazzuli. Întâlnim mai multe vase făcând bordaje, pentru a naviga contra curentului şi a vântului; una din ele lunecă alăturea cu vaporul şi marinarii acăţaţi pe catarguri ne salută în treacăt cu strigăte voioase, la care noi răspundem prin urări de călătorie bună.

Nimic mai fantastic şi mai interesant decât aceste rapizi întrezăriri de oameni necunoscuţi şi acele preschimbări de cuvinte amicale pe întinderea mărilor!

Mai departe, o barcă mare, venind despre Tarifa, abordează vaporul nostru şi ne aduce o familie întreagă de evrei, compusă de tatăl, două fete mari, un copil de vro cinci ani şi un tânăr ca de 25 ani. Bătrânul poartă pe umeri un cap mic cât o portocală de Malta; însă acest cap ce ar putea servi de minge copilului, este ornat cu un nas lung coroiat, cu ochi de vulpe şi cu buze subţiri care se mişc[...]ncetat.

Căpitanul vaporului pretinde că evreul calculă dobânda ce ar lua pe valurile mării, dacă ar putea să le dea în împrumut lui Dumnezeu!

Fata cea mai mare e naltă, neagră, uscată şi are o fizionomie de cămilă. Copilul seamănă cu o maimuţă speriată, iar tânărul este îmbobocit în vârful nasului cu un negel monstruos, ce aduce mult cu trompa elefantului. Acest mic curios pare a fi înzestrat cu o mare simţire, căci atât prin coloritul, cât şi prin diferitele sale mişcări el destăinuieşte tot ce se petrece în sufletul stăpânului său.

În mijlocul acestei menajerii evreieşti, copila cea mai tânără străluceşte însă ca o minune. Frumoasă, zâmbitoare, veselă, ea produce o dulce impresie asupra tuturor călătorilor. Angel, cuprins de uimire, se apropie în grabă de această fiinţă drăgălaşă, rătăcită printre dihănii, şi începe a-i grăi cu multă simpatie. Copila îi răspunde graţios, iar negelul dă semne de o gelozie furioasă, vopsindu-se când în galben, când în verde, când în pătlăginiu.

Monstruozitate! nelegiuire! lucru de nepovestit şi de necrezut!

Evreul trombagiu este logodnicul copilei încântătoare!!!

Cu toate acestea, vaporul legănat de valuri înaintează rapid intre munţii Africii, acoperiţi cu verdeaţă, şi acei ai Spaniei, arşi de soare. Câţiva delfini se joacă împrejurul lui, sărind pe faţa apei şi rostogolindu-se în fund; ei ne întovărăşesc astfel până în baia Tangerului, unde sosim după patru ore de o minunată preumblare.

Oraşul Tanger, numit de arabi Tangia, prezintă un tablou foarte original prin clădirile sale albe, care se ridică treptat pe coastele a două culmi apropiate. Împrejuru-i se înşiră un brâu de ziduri nalte cu metereze ruinate; iar în mijlocul lui se înalţă două minarele pătrate, a căror cărămizi smălţuite formează felurite arabescuri. Toate casele sunt coronate cu terase, pe care locuitorii petrec nopţile de vară, şi din depărtare ele înfăţişează aspectul unei scări gigantice lipită de coasta culmilor. Albeaţa pereţilor şi lipsa de ferestre produc o uniformitate care ar osteni vederea, dacă acea uniformitate nu ar fi întreruptă prin câţiva copaci, prin coloritul minarelelor şi prin locuinţele consulilor Europei, vopsite în galben, vânăt, pembe şi verde.

Îndată ce aruncăm ancora, zărim venind de la mal un lung caic condus de vro zece arabi cu picioarele şi braţele goale. El se apropie de vapor, săltând pe vârfurile valurilor, iar arabii dau năvală la pod ca o ceată de piraţi, pentru ca să înhaţe atât pe călători cât şi bagajul lor şi să-i coboare în caic. Operaţie grea, periculoasă şi spăimântătoare; căci barca se clatină grozav, acum ridicându-se mai sus de podul vaporului, acum dispărând în fundul unei adânci prăpăstii.

În momentul de a se decide ca să coboare scara vaporului, evreul cel bătrân, cuprins de un tremur spasmodic, începe a murmura mai iute din buze, calculând negreşit folosul ce i-ar aduce suma de groază ce are în suflet, dacă ar putea să o speculeze. Copilul cel mic sare pe umerii lui, strâmbându-se la noi, şi deodată amândoi lunecă şi cad de-a rostogolul în fundul caicului; atunci trombaciul logodit, cu un devotament demn de o soartă mai bună, se repede ca să dea ajutor celor căzuţi; însă pornirea lui nefiind bine cumpănită, el se duce de-a dreptul alăturea cu caicul, în mare, unde se cufundă ţipând. Pe loc doi marinari francezi se aruncă după dânsul, îl pescuiesc în grabă şi-l urcă pe caic, buimăcit de spaimă şi botezat în salamură.

La această privire un răcnet răsună pe pod, un răcnet de adâncă desperare! Ne întoarcem iute şi vedem leşinând fata cea mai mare în braţele surorii sale! O dramă tainică şi profundă se desfăşoară atunci în ochii noştri, un mister sufletesc se descoperă... Cămila e înamorată de elefant, viitorul ei cumnat!...

Pe când aceste scene se petrec pe vapor, o altă barcă soseşte de la mal ca să ieie călători, dar nemaigăsind nimica de înhăţat, arabii ambelor caice se apucă la ceartă, ţipând, gesticulând, sărind peste bănci, ameninţându-se cu lopeţile şi expunându-ne astfel de a fi răsturnaţi în apă. Angel pierde răbdarea sa de englez, se mânie, boxează în dreapta, boxează în stânga şi, în fine, arabii noştri, spăimântaţi de pumnii lui, se pun la vâsle. Caicul pleacă spre mal, însă la o distanţă de 30 paşi departe de el se opreşte, căci au dat de fund; iată-ne pe un banc de nisip! Arabii sar iute în mare şi ne iau în cârcă pe umerii lor.

Angel, văzând că nu se poate cufunda mai mult decât până la genunchi, propune copilei celei frumoase ca să o poarte pe braţele sale, şi, făr' a mai aştepta răspuns, el o ridică pe sus, intră în valuri şi, fericit de a strânge la piept un odor atât de preţios, el păşeşte falnic prin apă ca un Cesar triumfător. Noi cu toţii călări pe spatele arabilor, îi facem un cortegiu demn de nobila şi cavalereasca sa purtare.

Această călărie maritimă îmi aminteşte versurile următoare ale unui poet romantic din şcoala bucureşteană:

Trăiască libertatea! Eu vreau să merg călare

Pe câmpul lui Filaret, pe munţi şi chiar pe mare... etc.

Debarcarea noastră pe pământul Africii este întâmpinată de o populaţie întreagă, compusă de arabi înveliţi cu burnuse stremţeroase, de copii cu capetele rase, care lucesc la soare ca nişte tingiri spoite, şi de evrei ce se furişează prin gloată, dominaţi de frică şi de setea câştigului. Toţi ne înconjoară pe mal, privesc la noi cu o curiozitate comică, şi ne grăiesc delaolaltă, unii arăbeşte, alţii spanioleşte, făr' a se îngriji dacă îi înţelegem sau ba. Angel şi eu le răspundem serios englezeşte şi româneşte, şi astfel reînnoim scena confuziei limbilor din turnul Babelului, scenă ce s-ar fi prelungit mult, dacă dragomanul Consulatului Britanic nu ar fi venit să întrerupă interesanta noastră conversare.

În fine, facem o intrare triumfală în oraş, trecând pe sub o poartă cam dărâmată a cetăţii, şi apucăm a ne sui pe o hudiţă rău pavată, dar foarte gunoioasă, care face zigzaguri între două ziduri goale. Această stradă îngustă uneşte portul cu centrul oraşului, prin urmare ea este mai importantă decât toate celelalte.

În ea întâlnim o mulţime de indigeni pe jos sau călări pe măgari, coborând la vale şi strigând: balac! balac! adică: feriţi! feriţi! şi în adevăr ne ferim iute de dânşii, lipindu-ne de pereţi; căci feţele lor palide, ochii lor scânteietori, bărbile lor zburlite, trupurile lor uscate, mişcările lor deşănţate, graiul lor răguşit şi stremţele lor ce-i descoperă mai mult decât îi acoperă, produc o impresie respingătoare. Ici-colea, dinaintea unei uşi ce se deschide în zid sau la colţul unei hudiţe, vedem câte un nenorocit culcat pe pavea într-o nemişcare de cadavru sau şezând ghemuit, cu capul pe genunchi şi ochii ţintiţi pe vârfurile babuşilor săi.

-- Cum îţi pare Tangerul? mă întreabă Angel.

-- Curios şi extraordinar! îi răspund. Lipsa de ferestre în pereţii străzilor şi lipsa de coperişuri pe case mă fac sa cred că am intrat într-un oraş ars de un foc mare, zguduit de vreun cutremur şi care acum adăposteşte în ruinele sale văruite o populaţie întreagă de bolnavi şi de smintiţi. Câţi indigeni am întâlnit pân-acum au un aer de suferinţă şi de mizerie care atristă; nu am zărit încă o singură figură voioasă...

-- Şi eu nici o pereche de babuşi întregi! adaugă tovarăşul meu, oftând cu jale... După o alergare fantastică prin o încâlcitură de hudiţie strâmte, sosim la locanta numită ,,English family hotel" şi ţinută de o văduvă engleză, mistress Ashton. Casa e curată, camerele răcoroase şi mobilate cu crivaturi de fier, ascunse sub muschitere de gază; scările, precum şi parchetele camerelor, sunt plăcuite cu faenză smălţată, care înveseleşte vederea şi ţine răcoare. Salonul este ornat cu un piano vechi şi hârbuit, ce pare a fi oftigat de dorul Europei. Îl găsim ocupat de două domnişoare palide, fetele doamnei Ashton, care, îmbătrânind în singurătate, se sting sărmanele de dorul europenilor. Flori exotice şi uscate de soarele Africii, fiinţe predestinate a trăi şi a muri în haine de vestale, ele poartă zulufi ce atârnă de-a lungul obrajilor, de-a lungul gâtului şi de-a lungul sânului până la stomac. Ochii lor de un azur spălăcit privesc cu melancolie prin ferestrele salonului munţii ce se-nalţă dincolo de baia Tangerului şi marea ce se întinde spre ţărmurile Spaniei, dar în zadar! Tot în zadar!... nici o umbră de mire nu se zăreşte în fundul orizontului!...

Când intrăm în acel sanctuar de durere virginală, ambele fecioare se scoală deodată, ca prin efectul unui resort mecanic, se închină maiestuos şi părăsesc salonul ca nişte năluci înspăimântate.

Printre curiozităţile acestei locante mai descoperim un servitor arab, care-şi închipuieşte că ştie englezeşte ca lord Byron, când jargonul său se compune din câteva cuvinte spaniole, portugheze şi turceşti; un papagal care de dimineaţă până-n seară repetă frazele: hau du iu du, ai lov iu, învăţate de la stăpânele lui, precum şi mille toneres, deprinse negreşit de la vrun călător francez, şi în fine două june servitoare sprintene, frumuşele, cu ochii mari africani, cu părul negru nepieptănat şi cu pielea aurită de razele soarelui. Ele râd vesel de câte ori Angel cearcă a glumi cu dânsele, şi astfel ne arată şiragurile lor de dinţi albi şi ascuţiţi. Amicul meu, încântat, declară că nimic nu înveseleşte mai mult inima omului ca nechezatul unui cal de soi şi ca râsul armonios al unei copile de 16 ani.

Cu toate acestea, poeticul Angel ordonă lui Hamed, servitorul otelului, ca să pregătească dejunul şi să-i aducă jambon, beefteacuri, cartofi, stilton, porter etc., adică tot ce constituie hrana unui englez prozaic. Prânzul fiind gata, ospătăm cu acea poftă de mâncat ce dau călătoriile pe mare, şi apoi ne suim pe terasa locantei pentru ca să bem cafeaua şi să ne facem chieful.

Cine a gustat viaţa orientală ştie că chieful este partea cea mai importantă a vieţii; deci aprinzându-ne ţigările şi aşezându-ne pe jilţuri americane în formă de leagăn, dăm drumul ochilor să rătăcească pe împrejurimile Tangerului şi lăsăm închipuirea să zboare în lumea fanteziei. Sub picioarele noastre se cobor până la malul mării terasele caselor arăbeşti, ca nişte grădini gigantice superpuse treptat; iar în depărtare străluceşte baia, acoperită cu spume argintii, şi în mijlocul ei se leagănă vaporul ,,Honfleur".

-- Cunoşti istoria Tangerului? mă întreabă Angel.

-- Iat-o în scurt, îi răspund. Acest oraş a fost fondat la o epocă necunoscută; el a trecut sub domnirea romanilor şi a goţilor; iar la începutul secolului al VIII a căzut în mâinile arabilor. La anul 1471 au venit portughezii care l-au ocupat până la 1662; pe urmă englezii l-au stăpânit în curs de 22 de ani; însă fiind supăraţi de necontenitele atacuri ale maurilor, ei s-au retras şi l-au părăsit sultanului de Maroc.

-- Compatrioţii mei nu s-au arătat oameni practici în cazul acesta, observă Angel, aruncându-şi ţigara cu mânie.

-- Pentru ce?

-- Pentru că lucrul luat nu se dă îndărăt.

-- Frumos princip! dar fie, să urmăm cursul istoriei. În 6 august 1844, Tangerul a fost bombardat de flota franceză, sub comanda prinţului de Joinville, din cauza protegerei ce sultanul de Maroc, Mulei-Abder-Raman, da pe ascuns califului Abd-el-Cader, care atunci se găsea în luptă cu Franţa pentru apărarea Algeriei.

-- Atunci negreşit s-a dărâmat o parte din zidurile cetăţii?

-- Ai ghicit: prin urmare, haidem să facem o preumblare în oraş pân-a nu se culca soarele.

Întovărăşiţi de Hamed ne ducem prin un labirint de străzi înguste să vizităm... nu saraiuri măreţe şi aurite, nu grădini feerice cu basmuri de marmură, nu minunile halimalei orientale, dar o piaţă mică ce se găseşte în centrul oraşului şi care prezintă un tablou viu de viaţă arăbească.

Pe această piaţă se înşiră două rânduri de dughene, adică de vizunii strâmte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite şi cu metanii de calembec în mână. Arămii la faţă şi uscaţi la trup, ei apar în umbră ca nişte mumii dezgropate; fizionomia lor păstrează o nemişcare absolută, cât nu trece nimic pe lângă dânşii; dar cum se iveşte un str[...]n depărtare, ochii lor se aprind ca jăraticul şi gurile lor înarmate cu dinţi lungi încep a striga: agiaragel, agiaragel! Setea câştigului învie acele maşini acoperite cu piele zvântată la soare şi le comunică nişte mişcări atât de deşănţate, nişte gesticulări atât de hrăpitoare, încât îţi vine a te crede într-o menajerie de orangutani. În centrul pieţei stau întinse câteva rogojini, pe care sunt aruncate grămezi de curmale putrede, de harbuji necopţi, de smochine de India şi de alune negre ca pământul. Mulţime de arabi, de berberi, de negri şi de evrei se ceartă, se împing, de la acele ticăloase merinde, ce zac într-un roi de muşte; iar de-a lungul pieţei doi santuni aleargă sărind şi ameninţând pe toţi trecătorii cu vârful lăncilor ce poartă în mână; un al treilea stă la soare tremurând şi zbierând ca o capră, un al patrulea se dă de-a tumba, zdrobindu-şi trupul de pietrele pavelei în onorul lui Mohamed, şi un al cincilea strigă toată ziua cuvintele: Sahailic mlihi, împreunându-şi glasul cu sunetul unei cobze cu două strune, numită ghiumbrea. Toate acestea se petrec pe un loc încadrat cu pereţi goi, fără ferestre, fără uşi şi unde soarele Africii varsă torente de foc.

Dezgustaţi de spectacolul pieţei, ne depărtăm, apucând pe o stradă care duce afară din oraş. Lângă poarta pe care trecem se întinde un câmp, pe care se face târg (sauc) de două ori pe săptămână şi unde sosesc caravanele dinlăuntrul Africii; iar alăturea, de-a lungul zidului cetăţii, pământul răsună sub picioare, fiind scobit cu gropi adânci, în care arabii păstrează grâul. Hamed ne arată în treacăt una din acele gropi părăsită şi prăbuşită, care a servit odinioară de mormânt la sute de tidve de evrei, decapitaţi pentru plăcerea nu ştiu cărui sultan de la Fez. Capetele au fost răscumpărate de neamurile acelor nenorociţi şi duse în cimitirul evreiesc, iar groapa a rămas ca o pomenire îngrozitoare, cu care şi ast[...]ncă înspăimântă pe strănepoţii lui Abraham.

De atunci poate israeliţii marocani au adoptat următoarea zicală spaniolă: ,,Con los Moros plomo o plata."