Statul pentru a se dezvolta are nevoie de bani. Pentru dezvoltare pe termen lung statul şi economia sa, trebuie să dispună de un sistem financiar-bancar naţional puternic, bazat pe propria valută. Numai un astfel de sistem poate crea în ţară un circuit eficient al banilor, care să poată asigura pe deplin businessul cu mijloace băneşti pentru dezvoltare pe termen lung şi cu capital circulant. În Moldova sistemul financiar-bancar este slab, în circulaţie se află o cantitate foarte mică de lei, iar folosirea valutei naţionale se limitează la plăţile interne şi operaţiunile financiare pe termen scurt. Iar acesta este rezultatul lipsei de cunoştinţe necesare, aşa precum am menţionat mai sus, în domeniul finanţelor şi economiei de piaţă moderne a moldovenilor, care conduc ţara, precum şi o consecinţă a politicilor instituţiilor financiare internaţionale controlate de un grup de state. Aceste state nu au nevoie de concurenţi pe pieţele internaţionale, au nevoie de o ţară a „lumii terţe”, săracă, docilă şi care să depindă de ele. Desigur, obiectivele noastre, obiectivele Republicii Moldova nu au nicidecum puncte comune cu o asemenea abordare. Însă haideţi să mergem mai departe şi să încercăm să înţelegem, cum îşi ating scopurile aceste ţări?

Aşa cum a spus în secolul al XIX-lea, unul dintre cei mai proeminenţi oameni în domeniul finanţelor, „daţi-mi posibilitatea să controlez emisia banilor şi nu-mi pasă ce marionete puneţi în fruntea statului”. De atunci, au trecut mulţi ani şi urmaşii „celor mai străluciţi finanţatori” ai secolului al XVIII-lea, XIX-lea au format cîteva grupuri financiare mondiale care controlează emisia monetară a mai multor ţări ale lumii. În unele ţări, inclusiv Statele Unite, persoanele private şi băncile au propriile centre de emisie a banilor, în altele – sînt conduse şi se află sub influenţa lor. Un rol deosebit de important în acest sistem îl are Rezerva Federală a SUA, care emite dolari şi aparţine băncilor internaţionale private şi persoanelor fizice. Dolarul pe parcursul mai multor decenii are reputaţia celei mai sigure valute din lume, de aceea, dacă simplificăm schema, este suficient să se emită un anumit număr de dolari, iar cu ei să se cumpere tot de ce e nevoie pentru moment în lume, dînd credite structurilor sale sau altor oameni „de încredere” – propagatori ai politicii necesare. Şi inflaţia,veţi spune Dvs.? Da, este o ameninţare puternică pentru economia Statelor Unite, care emite un număr aproape nelimitat de dolari, de aceea există o problemă majoră – prin diverse moduri de a menţine dolarul SUA peste hotarele Statelor Unite iar, dacă nu este posibil, să se organizeze crize pentru a-l utiliza. Pe o cale similară merge astăzi şi Europa de Vest, care emite, în cantităţi mai mici, ce-i drept, decît dolari − euro.

Desigur, aceste obiective se ating şi se rezolvă cu ajutorul şi participarea directă a instituţiilor financiare internaţionale, a diverselor organizaţii de caritate şi altor fonduri, non-guvernamentale (ONG), mass-media controlată, precum şi prin intermediul structurilor forţelor armate ale SUA, NATO, prin punerea în aplicare a următoarelor politici :

1. Consolidarea rolului dolarului SUA ca valută de bază şi ca instrument de plată principal între state.

2. Consolidarea rolului dolarului american ca instrument de plată pentru tranzacţiile între corporaţiile diferitor ţări.

3. Consolidarea rolului dolarului american ca mijloc al depozitelor şi economiilor cetăţenilor diferitor state.

4. Menţinerea controlului asupra pieţei globale a hîrtiilor de valoare şi a resurselor naturale şi de întărire a dolarului american ca monedă de cotaţie a acestor active şi achitarea lor.

5. Finanţarea creării şi activităţii în diferite ţări a mass-media controlate şi a organizaţiilor neguvernamentale (ONG-urilor), care dovedesc statelor şi Guvernelor lor, că interesul lor este de a menţine situaţia conform punctelor 1-4.

6. Sprijin financiar şi de altă natură politicienilor loiali şi funcţionarilor de stat (sau instruiţi în mod special) pentru a asigura sosirea acestor oameni în structurile puterii în diferite ţări. Creditarea Guvernelor loiale sub angajamente care să consolideze poziţia dominantă a sistemului financiar occidental, reflectate în memorandumurile cu FMI.

7. Influenţă asupra elaborării legislaţiei în domeniul economiei şi finanţelor în ţările creditate. În aceste ţări se adoptă, în mod obligatoriu, Legea cu privire la Banca Centrală, cu care practic este întărit rolul Băncii Centrale (BNM), în calitate de verigă a sistemul financiar global, care lucrează pentru consolidarea şi extinderea zonei de influenţă a dolarului american (iar astăzi, într-o anumită măsură şi a monedei Euro).

8. Promovarea „oamenilor noştri” la posturile de şefi de departamente financiare şi în special a Băncilor Centrale, în scopul de a-şi realiza propriile interese. Cu mult timp în urmă au fost implicaţi savanţii-economişti, care au elaborat teorii economice şi au creat „baza ştiinţifică” pentru sistemul financiar global. Mulţi dintre ei au primit pentru dezvoltarea acestora Premiul Nobel (care „s-a găsit” pentru ei) de aceea la noi nu vin cu mîna goală, ci cu aşa-numitele teorii şi legi ale pieţii, care cică „funcţionează în mod obiectiv”

Dintre aceste „legi şi teorii” de bază pot fi numite următoarele:

1. Teoria valorii banilor, în conformitate cu care banii trebuie neapărat să aibă valoare, inclusiv şi la prima lor depozitare de către Băncile Centrale. Această teorie, recunoscută astăzi în întreaga lume, a întărit teoretic dreptul stăpînilor şi agenţilor de a influenţa importante centre de emisie a banilor pentru a cîştiga bani grei din producerea banilor.

2. Cu privire la Băncile Centrale. Teoria este menită să legitimeze în toată lumea anglo-americană contemporană modelul sistemului financiar de creditare. Ideea de bază a acestei teorii constă în a retuşa unicitatea centrelor de emisie, precum ar fi Rezerva Federală, punerea în legătură a centrelor de emisie ale valutelor naţionale ale statelor controlate cu volumul rezervei de aur (de fapt, în dolari), fixarea opiniei publice mondiale asupra ideii legalităţii veniturilor „care nu provin din muncă” a proprietarilor şi agenţilor, a influenţei centrelor de emisie mari şi justificarea teoretică a independenţei depline a Centrelor de Emisie Centrale de Guverne. În acelaşi timp, se iau măsuri, în rezultatul cărora Băncile Centrale a mai multor state cad în dependență de instituţiile financiare internaţionale controlate de finanţatorii anglo-americani.

3. Teoria valutei unice mondiale de decontare şi a valutei de rezervă. Această teorie, întărită în anul 1944 de acordurile Bretton -Woods are la bază conceptul unei bunăstări substanţiale a popoarelor lumii care folosesc la decontările internaţionale o monedă unică. Aplicarea în practică a acestei teorii prin intermediul instituţiilor financiare internaţionale permite în baza emisiilor Fondului monetar de rezervă să cumpere, fără restricţii, active în întreaga lume, dar şi să reţină prin intermediul calculelor internaţionale, iar cîte odată şi interne ale unor ţări, dolarii de la întoarcerea lor în America. Astăzi, un Joc similar este jucat şi de către finanţatorii europeni.

4. Teoria gestionării inflaţiei. În numeroase lucrări „ştiinţifice”, scrise la această temă, se conturează o serie de cauze ale proceselor de inflaţie, însă se evită cu orice preţ cauza principală a inflaţiei – valoarea banilor. Totul este atît de încurcat într-o serie foarte mare de lucrări „teoretice” la această temă, încît puţini oameni se mai gîndesc la faptul, că ratele dobînzilor pentru credite sînt cele mai importante, dar mai ales sînt un indicator constant al creşterii sine costului mărfurilor produse în lume şi a serviciilor.

Aceasta este o axiomă clară pentru orice contabil, care este evitată cu grijă în lucrările macro-economiştilor contemporani. Mai mult decît atît, se propune ca mărindu-se ratele dobînzilor depozitelor şi creditelor acordate să fie combătută inflaţia, paralizîndu-se practic businessul şi amplificîndu-se problemele economiei moldoveneşti care şi aşa nu sînt puţine. Care este motivul atenţiei sporite din partea FMI vom arăta în cele ce urmează, nouă moldovenilor ar trebui să ne fie clar - nici pe departe nu le pasă de bunăstarea noastră, este vorba de un interes concret al lumii occidentale.

5. Despre crearea rezervelor valutare. Precum am menţionat mai sus, persoanele cointeresate, emiţînd o cantitate mai mare de dolari şi de euro, decît poate „digera” economia occidentală şi cumpărînd pe această cale „aer” − active în străinătate, cu siguranţă, vor avea grijă ca aceşti bani, cît mai mult timp posibil (cel mai bine totdeauna) să nu se reîntoarcă în Statele Unite şi Europa.

Acest lucru este necesar pentru a proteja economia occidentală de inflaţia necontrolată. Iar o modalitate pentru atingerea acestui obiectiv este să forţeze prin „sfaturi bune” Guvernele unui număr cît mai mare de ţări să formeze rezerve valutare, mai ales în dolari SUA, astfel încît, acestea să nu poată fi utilizate pentru achiziţionarea mărfurilor reale. Principalul instrument în atingerea acestui scop este FMI cu armata sa de consilieri şi consultanţi, precum şi „economiştii locali” (agenţi voluntari sau involuntari ai finanţatorilor din occident).

Aceşti „băieţi”, aducînd drept exemplu unei asemenea ţări precum e Moldova (şi nu numai) consecinţele crizelor regionale şi mondiale, care dovedesc în mod concludent necesitatea formării rezervelor. Au fost inventate chiar şi standarde – rezervele statului trebuie să constituie nu mai puţin decît suma importurilor pentru trei luni. În cazul în care rezervele, ca în cazul Moldovei, depăşesc aceste standarde, se dă curs argumentelor de altă natură, inclusiv presiunii directe asupra liderilor statului.

Astfel „sărăm” banii noştri de „rezervă” în băncile recomandate de către FMI – acestea fiind, de obicei, controlate, de către bancherii lumii occidentale, situate în întreaga lume. Este foarte dificil ca Guvernele mai multor ţări să nu ia în consideraţie aceste sfaturi – căci crizele au loc într-adevăr destul de des. Ne întoarcem acum la îngrijorarea sinceră (observaţi aici nu luăm între ghilimele cuvîntul) din partea FMI în legătură cu o posibilă inflaţie în ţările ale căror guverne urmează orbeşte cursul său. Aceste Guverne sînt prieteni adevăraţi ai FMI, căci emit „din aer” sume suplimentare de valută naţională pentru a cumpăra valuta străină ajunsă în ţară. Această valută este trimisă de către ei, practic pentru totdeauna, înapoi în Occident, de aceea trebuie să aibă grijă de aceste Guverne. Căci banii, emişi „din aer” pentru a cumpăra valuta străină, fără a crea produs suplimentar, ajung să circule în economia naţională şi devin cel mai important factor al inflaţiei, înrăutăţind viaţa grea şi fără asta a prietenilor electoratului FMI – a Guvernelor docile ale ţărilor-fraiere.

Cu totul altceva ar fi dacă autorităţile moldoveneşti (Guvernul şi Banca Naţională) ar fi reuşit să direcţioneze cea mai mare parte a valutei cîştigate de exportatori şi „gastarbaiteri” pentru creditarea pe termen lung cu rată scăzută a producătorilor de mărfuri moldoveneşti în scopul ca aceştia să achiziţioneze din aceeaşi Americă, echipamentul şi materia primă necesară. Aşa, în loc de lei „inexistenţi, fără acoperire” în economie s-ar remarca o creştere a producţiei mărfurilor autohtone, care să lege leii emişi şi să formeze o barieră contra creşterii preţurilor.

Industria care reînvie va creşte în acelaşi timp venitul naţional al Republicii Moldova, creînd noi surse de venit pentru bugetul de stat, dar şi locuri de muncă.

Aici, este tocmai timpul să revenim la normativele volumului rezervelor de valută şi aur. Cine şi cum a stabilit aceste normative? De ce mărimea lor trebuie să corespundă cu mărimea importurilor pentru trei luni şi nu pentru şase luni? Ni se spune că „din experienţa altor ţări”. Care ţări? Ştim că Republica Moldova în perioada 2008-2009 pentru stabilizarea sistemul financiar din timpul celei mai puternice crize din ultimele decenii, a avut nevoie de mai puţin de 400 de milioane dolari SUA. Mărimea rezervelor valutare ale Moldovei către noiembrie 2011 s-a ridicat la aproximativ 2 miliarde de dolari. Să presupunem, că rezervele vor fi duble şi vor constitui 800 de milioane de dolari. Dar de ce ar trebui o ţară cu o necesitate mare de fonduri pentru dezvoltare să „săreze” cu un procent mizer 1,2 miliarde dolari SUA? La ce bun, în acest caz, să alergăm prin lume şi să cerem credite şi subvenţii pentru ca să cîrpim bugetul? Întrebarea... e una retorică.

Acest sistem subtil nu a fost creat pentru ca economia Moldovei să crească şi nici ca să prospere moldovenii, de aceea sîntem impuşi să ne mărim în continuare rezervele valutare şi sîntem ajutaţi cu sfaturi insistente − în scopul de a lupta împotriva inflaţiei este necesar să „constrîngem” băncile şi businessul local, ridicînd rezervele minime obligatorii necesare pentru băncile comerciale şi a ratelor în economie. În acelaşi timp, politicienii locali devin totalmente dependenţi de creditorii, care nu iau nici o decizie serioasă fără „consultări cu partenerii internaţionali”.

6. Aceste sfaturi deservesc, de fapt, o altă teorie economică „obiectivă”, care spune că – ratele în economie trebuie să fie neapărat mai sus decît inflaţia prognozată. În ce mod ratele ridicate influenţează inflaţia am vorbit mai sus. O asemenea abordare a economiei are un impact extrem de negativ asupra businessului local mic şi mijlociu, stăpînii cărora sînt nevoiţi să amîne propriile proiecte de dezvoltare din cauza lipsei de finanţare conform volumului şi calităţii banilor. În acelaşi timp, se amînă deschiderea locurilor de muncă, mărirea alocărilor la buget, iar ţara, care nu are dezvoltată propria producţie alimentară şi cea a mărfurilor de larg consum, ajunge să depindă în mare parte de importuri. Acelaşi lucru putem să-l observăm acum şi în Rusia, dar şi în alte ţări ale CSI, care au înghiţit aceeaşi „momeală”.

Mai mult decît atît, această politică impune businessul mare să-şi scoată activele din ţară în scopul de a oferi credite externe ieftine pentru propria afacere.

Businessul local însă (în special în provincie), rămîne să culeagă roadele luptei eroice împotriva inflaţiei din partea funcţionarilor sus-puşi, o parte dintre care nici nu ştie ce face, în timp ce altă parte lucrează conştient împotriva propriei sale ţări.

Şi această activitate este minuţios ascunsă în spatele retoricii demagogice despre importanţa cooperării între instituţiile financiare internaţionale, despre crearea condiţiilor pentru investitorii străini, despre ridicarea nivelului imaginii ţării etc.

 7. Teoria funcţionării pieţei de capital, bazată pe metoda speculativă de estimare (raportul dintre cerere şi ofertă) a costului capitalului companiilor şi, în consecinţă, acţiunilor acestora. La această temă, de asemenea, sînt scrise o mulţime de lucrări, care abundă de formule şi ecuaţii matematice complexe. Operele capitale dau numeroase recomandări numeroşilor „participanţi ai pieţei” din întreaga lume cu privire la modul determinării valorii acţiunilor în baza rapoartelor emitenţilor şi a unor dovezi indirecte ale schimbărilor mediului de funcţionare ale acestor companii, fără să vadă măcar fotografiile oficiului acestei companiei.

Un număr foarte mare de persoane (consilieri investiţionali) calculează tendinţele de schimbare ale valorii companiilor, determinînd o serie de motive „obiective” pentru formarea valorii lor, care nu au, de cele mai multe ori, nimic de-a face cu situaţia reală într-o companie concretă şi încă ceva, tot mai mulţi oameni citesc rapoartele acestor consultanţi, luînd în baza lor decizii despre investirea sau retragerea capitalurilor sale.

Această teorie permite în mod legal să se ia activele în favoarea unui cerc îngust – al acelora care, avînd finanţe nelimitate, controlează comerţul mondial cu hîrtii de valoare şi sînt bine informaţi despre situaţia reală. Acest lucru este uşor de făcut, într-un anume moment coordonat de acelaşi cerc îngust de oameni, se ridică în mod artificial cotaţiile hîrtiilor de valoare, apoi participanţii la fraudă, vînd la preţ maxim acţiunile, care le aparţin, după care de pe piaţă sînt extrase resursele financiare, provocînd o scădere catastrofală a valorii acţiunilor şi obligaţiunilor.

Pentru a sustrage atenţia, acest moment este precedat de o operaţiune de „umflare”, ce durează un anume răstimp într-unul dintre domenii sau a vreunui „balon” teritorial (către criza din anul 1998, „a fost umflată” piaţa financiară din Asia de Sud-Est şi Rusia, iar către anul 2008 – piaţa americană a obligaţiunilor ipotecare).

Astfel, o mulţime de oameni a rămas cu active ieftinite semnificativ şi datorii faţă de băncile aceloraşi finanţatori şi care sînt nevoiţi pentru a lichida datoriile să scape de acţiunile sale la orice preţ posibil. La aceasta se mai adaugă, de asemenea şi teama naturală a investitorilor obişnuiţi de a-şi pierde bunurile agonisite şi dorinţa de a păstra măcar ceva. Are loc o reacţie în lanţ, în urma căreia, un număr mare de oameni la un moment dat, doresc să-şi vîndă activele şi doar un număr redus al organizatorilor acestei fărădelegi, cînd se ajunge la momentul de vîrf al reducerii costului acestora, cumpără aceste active. Aceste persoane au bani suficienţi, deoarece, în primul rînd, ele îi produc, iar în al doilea rînd, ele i-au cîştigat deja, atunci cînd şi-au vîndut acţiunile cînd acestea au atins valoarea maximă cu cîteva zile înainte de producerea crizei. Apoi, o dată la 8-10 ani, totul se repetă. Astfel, timp de cîteva zile bani grei şi active migrează periodic din buzunarele „fraierilor”, care „teoretic joacă corect” la bursa de valori în buzunarele aceloraşi băieţi − binefăcătorilor şi consultanţilor noştri.

8. Teoria globalizării economiei mondiale, în conformitate cu care, poate fi eficientă la maxim doar economia bazată pe producţia în masă a mărfurilor în toată lumea, iar acest lucru îl pot face un cerc destul de redus de companii (cu brand) globale. Obiectivul principal al acestei teorii − să extindă pieţele de desfacere a companiilor occidentale (şi cele subordonate lor din Extremul Orient), să-şi consolideze poziţia dominantă la nivel mondial, dar, de asemenea, să întîrzie în mod semnificativ dezvoltarea businessului naţional în noile economii. Şi trebuie să se bazeze o asemenea economie, desigur, pe sistemul financiar global, controlat de către proprietarii Sistemului Federal de Rezerve a SUA. Pentru a pune în aplicare această teorie, s-au scris o serie de „lucrări”, care au pus bazele instituţiilor economice şi financiare globale, precum ar fi FMI, IFC, BM, BERD, OMC, etc., de asemenea, controlate de către Sistemul Federal de Rezerve a SUA.

9. Despre rolul „salvator” al businessului mic şi mijlociu. Vorbăria din jurul acestei probleme este menită să sustragă atenţia economiilor tinere de la conştientizarea nevoii de creare a întreprinderilor naţionale mari în domeniile, care produc alimente pentru consumatori finali (şi nu doar materie primă), capabili să facă concurenţă companiilor occidentale (şi acelora din Orientul Îndepărtat) pe propriile pieţe, dar şi pe cele mondiale, să cîştige pe aceste pieţe bani şi astfel să creeze în ţările sale posibilităţi pentru dezvoltarea aceluiaşi business mic şi mijlociu.

Este bine cunoscut faptul, că principalii clienţi, dar şi acei care fac comenzi pentru întreprinderile mici şi mijlocii sînt marile companii multinaţionale, dar mai ales acţionarii şi angajaţii acestora, care primesc salarii bune. Dar acest lucru este ascuns „foarte minuţios”, iar „să duci de nas” poporul în baza acestei teorii este destul de simplu – într-o asemenea afacere, într-adevăr, poate fi implicată o mulţime de oameni din populaţia aptă de muncă, iar acesta este cel mai important obiectiv al puterii în orice stat. Businessul mic şi mijlociu nu are nevoie de discuţiile funcționarilor referitor la sprijinul lor, ci are nevoie de:

а)puterea de cumpărare a businessului mare, dar şi a populaţiei;

b) accesul la bani (ieftini şi pe termen lung) necesari pentru propria dezvoltare;

c)lupta rezultativă a statului cu concurenţa neloială în ce priveşte mărfurile importate şi locale contrafăcute. Lichidarea contrabandei şi producţiei ilegale;

d) protecţionismul sănătos din partea statului în favoarea producătorilor locali la achiziţionarea de către organele puterii a mărfurilor şi serviciilor;

e) accesul liber la comunicaţiile energetice şi inginereşti.

10. Şi, în sfîrşit, despre puterea magică a construcţiei drumurilor, precum şi a capacităţii drumurilor bune de a contribui la creşterea economică a ţării. De fapt, nu este totul chiar atît de explicit în această problemă, ar trebui să o abordăm cu prudenţă şi să construim drumuri fie din contul propriilor economii (bugetelor de la diferite niveluri şi a fondului rutier), fie din contul creditelor pe termen lung (nu mai puţin de 30 de ani) şi a celor ieftine (nu mai mult de 1% anual).

Mai multe detalii în ce priveşte problema construcţiei drumurilor, precum şi propuneri pentru dezvoltarea economiei Republicii Moldova, ţinînd cont de necesitatea ajungerii la un compromis cu creditorii străini, vă vom oferi în alte capitole ale strategiei economice.

* Stabilirea priorităţilor de dezvoltare
* Problemele de bază și sarcinile prioritare
* Măsuri pentru dezvoltarea pieţei interne
* Dezvoltarea domeniilor şi teritoriilor prioritare
* Restabilirea mediului înconjurător
* Reforma sistemului de finanţare a economiei
* Reformarea sistemului de comerţ
* Dezvoltarea turismului și infrastructurii transportului. Turismul