Dacă sub raportul politic şi religios moldovenii dintre Prut şi Nistru îşi îndreaptă toată nădejdea de scăpare în Rusia şi monarhul ei, conştiinţa că Moldova este patria lor, ca ei formează un neam, distinct cu limbă proprie, se manifestă tot atît de puternic. Aceasta se vedea şi înainte de pacea de la Bucureşti, dar mai ales după ce Prutul deveni hotar. Într-adevăr, abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stîng al Prutului se contura mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă. Fiindcă numai acum văzură moldovenii din dincoace de Prut, că „mult milostivul monarh, care cu pajura puterii sale ni-au scos de supt jugul celor de alt neam, şi ni-au primit subt umbrirea schiptrului său... pentru o fericire ce s-au aşteptat de cătră norodul Moldaviei în curgire de un întreg veac, şi care ni-au învrednicit noi acum a o cîştiga, le pregătia o soartă nouă, pe care ei n-au bănuit-o „în curgire de un întreg veac”. Şi după pilda din trecut a Moldovei, care înţelegea să trăiască „întru starea legiuirilor vechi”, moldovenii dintre Prut şi Nistru neîntrerupt afirmau că „norodul Moldavei din învechita vreme pînă acum au avut legiuire a se judeca de cătră ocîrmuitori, după obiceiurile şi împrejurările patriei lor”.

Moldova rămase patria tuturora. Deci din mărturiile vremii rezultă că la cei rămaşi în Basarabia există luminoasă conştiinţa unei patrii, Moldova, a unui norod, moldovenesc, a unei naţii moldoveneşti, a unui neam moldovenesc, şi mai presus decît toate a unei limbi moldoveneşti”.