Modul de viaţă al oamenilor în societăţile antice era determinat de condiţia socială, factorii economici, condiţiile naturale etc. În societatea antică familia, tradiţiile, legislaţia şi-au lăsat amprenta atît asupra vieţii individului, cît şi a comunităţii în ansamblu, determinînd trăsăturile specifice ale modului de viaţă.

Familia deţinea un rol important în viaţa economică, socială, religioasă şi educativă a lumii antice. În antichitate predomina familia monogamă care avea un vădit caracter patriarhal. Autoritatea tatălui era sacră. Soţia, deşi era sub autoritatea soţului, se bucura totuşi de mai multe drepturi, putea să participe la întrunirile familiei, fiind înconjurată de respect.

În Orientul antic familia se afla sub puterea capului familei - tatăl şi soţul. Căsătoriile se încheiau în baza unor contracte şi erau însoţite de aducerea unui dar de căsătorie din partea mirelui şi a zestrei din partea miresei.

Un statut aparte avea primul născut care deseori devenea moştenitorul puterii tatălui. În societăţile orientale familiile erau cu mulţi copii şi se caracterizau prin strînse relaţii de rudenie.

În Egipt, în schimb, femeia nu era considerată o fiinţă inferioară. Drepturile primului născut au fost consolidate de cultul morţilor, care putea fi oficiat numai de un fiu, îndeosebi de primul născut. În India capul familiei avea putere nelimitată, iar după moartea sa această putere se transmite primului născut. În China, respectul filial şi loialitatea fraternă constituiau legăturile solide ale familiei. Chinezii erau adepţi ai familiei cu mulţi copii.

În societatea greacă femeia era exclusă din viaţa publică, fiind obligată să trăiască într-un compartiment separat al casei. Activitatea ei se limita la treburile casnice. Fetele primeau o educaţie sumară. O atenţie deosebită era acordată educaţiei băieţilor: grecii căutau să dezvolte calităţile corpului şi ale spiritului care le-ar permite să fie cetăţeni utili patriei lor. Era o onoare pentru greci de a face studii, majoritatea cetăţenilor fiind cărturari. De la şapte ani băieţii mergeau la şcoală, unde studiau gramatica, matematica, muzica, poezia, istoria; la gimnaziu ei practicau sportul, căci activităţile fizice jucau un rol important în societatea greacă, unde dominau spiritul de competiţie şi grija pentru dezvoltarea corpului şi spiritului.

La Roma autoritatea paternă avea un caracter sacru. Soţia, matrona, deşi era sub autoritatea soţului, se bucura totuşi de o serie de drepturi: putea să participe la întrunirile familiei, la banchetele publice, la spectacole şi jocuri publice, fiind înconjurată cu respect din partea bărbaţilor.

Locuinţa. În Egipt, oamenii simpli aveau locuinţe modeste din cărămizi de pămînt cu paie, acoperişul din frunze de palmier prevăzut cu un orificiu pentru fum şi foarte puţin mobilier în interior. Casele celor înstăriţi erau mai solide, cu mobilier din lemn preţios, covoare, vase de sticlă multicoloră.

În Mesopotamia templele impunătoare, palatele, locuinţele marilor demnitari copleşesc prin luxul lor. Fiecare suveran mesopotamian a dorit întotdeauna să-şi depăşească predecesorii prin splendoarea palatelor sale. Cel mai bine s-au conservat cele din Asiria, în construcţia cărora s-a utilizat nu numai argilă, dar şi piatră. Palatul asirian era o imensă construcţie acoperind cîteva hectare şi zidit pe o înaltă terasă naturală ori artificială. Pereţii de o grosime care depăşea uneori 20 m erau întăriţi cu turnuri înalte. Decoraţia interioară era somptuoasă, venind să sublinieze măreţia regilor.

În clima caldă şi uscată a Greciei viaţa materială comporta mai puţine greutăţi. Casele ateniene, dispuse iregular de-a lungul unui labirint de străduţe înguste, erau nişte construcţii mici, cu pereţi atît de subţiri, încît hoţii le spărgeau cu uşurinţă. persoanele mai înstărite aveau case cu o mică curte interioară. Lumina pătrundea în locuinţă prin ferestrele fără sticlă, cu obloane de lemn.

În perioadele timpurii romanii trăiau în case formate dintr-o singură încăpere, atriu, cu un orificiu în acoperiş pentru evacuarea fumului. Locuinţele celor bogaţi erau luxoase, înfrumuseţate cu picturi murale, mozaic, mobilă din lemn preţios ornată cu bronz, incrustată cu fildeş.

Alimentaţia. Alimentaţia egiptenilor de rînd consta din cîteva galete de grîu ori mei, legume, peşte, bere. Cei bogaţi se alimentau mai variat şi mai delicat.
Mesopotamienii cultivau cereale, pomi fructiferi, legume. Din alimentaţia lor nu lipseau curmalul, zarzavaturile etc.

Hrana grecilor era simplă şi austeră, masa fiind compusă din legume, galete, măsline, peşte sărat, cereale, miere şi brînză. Cetăţenii înstăriţi aveau un meniu mai variat. La banchete ei mîncau întinşi pe pat, vinul amestecat cu apă era servit în vase, numite crater. Masa era înviorată de divertismente şi discuţii aprinse.

Romanii bogaţi aveau o masă mult mai variată: carne, peşte, fructe (aduse din regiuni îndepărtate), vinuri (importante din Sicilia, Grecia, Gallia). Romanii au preluat obiceiul grecilor de a lua masa culcaţi pe un fel de pat. Salonul destinat acestui scop se numeşte triclinium.

Vestimentaţia. În lumea antică vestimentaţia populaţiei se deosebea de la o regiune la alta. Totuşi, pot fi menţionate şi unele caracteristici generale condiţionate de statutul social al diferitelor categorii ale populaţiei.

Egiptenii erau meşteri neîntrecuţi în arta prelucrării lînii, unica ţesătură din care confecţionau vestimentaţia. Aceasta avea un caracter rudimentar: copiii umblau dezbrăcaţi; bărbaţii purtau o fustă scurtă din lînă, iar femeile o cămaşă lungă şi îngustă. La cei bogaţi stofa hainelor era mai fină; fusta era mai lungă, avînd pliuri, iar deasupra se îmbracă o rochie din pînză aproape transparentă, pe cap bărbaţii purtau o perucă. Femeile purtau numeroase bijuterii.

În oraşele mesopotamiene cei înstăriţi aveau o vestimentaţie elegantă fiind preocupaţi de bijuterii, îmbrăcaţi în hainele lungi brodate, cu părul şi bărbie îngrijit ondulate şi parfumate.

Grecii purtau o îmbrăcăminte uşoară, o tunică sau hiton, scurt pentru bărbaţi, lung pentru femei, şi strîns în talie. Cei din Asia Mică au introdus moda la ţesături din lînă fine şi plisate.

În vestimentaţie romanii au rămas fideli tunicii cu mîneci scurte, iar cu ocazia festivităţilor se îmbrăcau în togă (o piesă din stofă albă). Femeile purtau un fel de cămăşi fără mîneci şi o tunică lungă, stola. Doamnele romane foloseau stofele cele mai fine, de variate culori, purtau coliere, brăţări, inele.

Obiceiurile. Toate popoarele antice respectau obiceiurile legate de evenimente mari din viaţa familiei, de îndeletnicirile lor, de schimbarea anotimpurilor etc.

Obiceiurile din cadrul familiei se refereau la naştere, majorat, căsătorie şi moarte. În legătură cu majoratul se oficiau diferite ceremonii de iniţiere. La romani tînărul la vîrsta de 17 ani schimba tunica pe toga de bărbat, era declarat major şi trecut pe lista cetăţenilor. Cu ocazia logodnei şi a nunţii, se făceau daruri, aveau loc procesiuni, se cînta, era o organizate banchete.

Obiceiurile funerare erau alimentate de credinţele în lumea de apoi. La egipteni cultul morţilor se concentra în jurul persoanei faraonului şi al marii aristocraţii. În cinstea lor se construiau piramide, iar celor înstăriţi li se îmbălsăma trupul. Riturile funerare erau fastuoase în China şi în India.

Existau numeroase obiceiuri legate de practicile agricole: semănat, răsărirea plantelor, recoltare. Aproape la toate popoarele se desfăşurau ceremonii de purificare a holdelor, înconjurînd terenurile cultivate, cîntînd, dansînd şi rostind versuri. De aceste obiceiuri, şi anume din procesiunile organizate cu prilejul culesului strugurilor, la greci au răsărit germenii dramei.

Unele obiceiuri au apărut în legătură cu anotimpurile sau cu Anul Nou. Multe popoare, de exemplu egiptenii, sărbătorea sfîrşitul anului, altele – echinocţiul de primăvară; la romani, solstiţiul de iarnă era considerat ca o victorie a luminii asupra întunericului.

Omul antic credea că din anumite semne poate fi cunoscut viitorul. La unele popoare, de exemplu la etrusci şi la romani, prezicerea viitorului se făcea după cercetarea animalelor sacrificate.

La greci se bucurau de mare popularitate oracole, care dădeau diferite sfaturi şi preziceau viitorul. La oracolul de la Dodona preoţii proroceau după freamătul frunzelor unui stejar secular. La Delphi preoteasa lui Apollo rostea fraze, pe care preoţii le interpretau cum credeau de cuviinţă.

Popoarele antice organizau jocuri şi competiţii atletice, dramatice şi muzicale. În lumea greacă jocurile reprezentau ceremonii periodice ce însoţeau anumite sărbători religioase. În timpul desfăşurării ceremoniilor concurau atleţi, muzicanţi şi recitatori. Jocurile se organizau la date fixe, într-un sanctuar. Conform unor legende, jocurile îşi datorează apariţia unor personaje renumite, unor eroi locali care le-ar fi instituit sau pe al căror mormînt ar fi fost celebrate pentru prima dată. Prin urmare, nu este întîmplător faptul că fiecare oraş-stat grecesc avea propriile sale jocuri, deşi existau competiţii organizate în comun de mai multe cetăţi. Cele mai importante sînt aşa-numitele Jocuri panelenice, în număr de patru, care se ţineau la Olimpia (Jocurile olimpice), Delfi, Nemeea şi la sanctuarul Istmului, lîngă Corint.

La Jocurile panelenice erau admişi toţi grecii, fiind excluşi barbarii.

La romani, participanţi la jocuri şi spectacolele publice nu erau oamenii liberi, ci sclavi, liberţii şi prizonierii de război. Manifestările constau din jocuri de circ (curse de cai şi curse de care), diferite exerciţii atletice, jocuri dramatice şi jocuri în amfiteatre (lupte de gladiatori, lupte cu fiarele şi competiţii cu nave). Populaţia romană, diversă sub aspect etnic (sirieni, egipteni, greci ş.a.), frecventa regulat termele, băile publice, dintre care unele construiau adevărate opere de arhitectură.

Jocurile olimpice se desfăşurau din patru în patru ani, începînd cu 776 î.Hr., în localitatea Olimpia din Pelopones, în cinstea lui Zeus şi a soţiei sale, Hera. Cu o lună înainte de începerea concursului, înceta orice conflict militar între cetăţi, pentru ca atleţii din toate polisurile greceşti să poată participa la întreceri. Jocurile atrăgeau o mulţime imensă pentru vremurile acelea, circa 20 000 de persoane.

Mai întîi se făceau rugăciuni şi se aduceau sacrificii. Apoi aveau loc competiţii oratorice, poetice şi muzicale, dar cele sportive rămîneau cele mai importante.

Programul competiţiilor era neschimbat, incluzînd:

în prima zi: cursa de care şi călare pe cai;
a doua zi: aruncarea discului, săritura în înălţime şi aruncarea suliţei;
a treia zi: sacrificii şi procesiune. Probe rezervate „tinerilor”: curse la 200 şi 400 m, lupte şi pugilism;
a patra zi: diverse curse, lupte, pugilism, curse în echipament militar.

Aceste probe au rămas, practic, neschimbate pînă în anul 388 d.Hr., cînd s-a desfăşurat ultima întrecere, deoarece împăratul roman Teodosiu a interzis, jocurile în 393 d.Hr.

Singura recompensă pe care o primeau atleţii era o coroană de măslin, gloria lor era însă nepieritoare.

Olimpiadele, perioada de patru ani dintre competiţii, au fost pentru greci mijlocul de a socoti anii. Jocurile olimpice au durat aproape 12 secole. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, în 1896, Jocurile olimpice s-au reluat la Atena la propunerea lui Pierre de Coubertin.

Legislaţia. Obligaţiile şi drepturile în familie, relaţiile dintre oameni, ginţi şi triburi erau reglementate de norme general acceptate, care se bazau pe obiceiul pămîntului. Existau numeroase obiceiuri legate de practicarea agriculturii: semănat, încolţirea plantelor, recoltare. La toate popoarele existau diferite ceremonii legate de cultul celor morţi. Unele obiceiuri ilustrau schimbarea anotimpurilor sau venirea Anului nou. Obiceiurile determinau relaţiile dintre oameni, iar cu timpul unele din ele au fost fixate în scris, devenind legi.

În Orient legile erau considerate de origine divină, date de zei conducătorilor sau regilor. În Egipt, decretele emise de faraon erau considerate legi divine şi ele enunţau principiile generale ale jurisdicţiei. În Mesopotamia Codul lui Hammurabi forma baza legislaţiei, iar jurisdicţia era exercitată fie de preoţi, fie de judecători locali, iar în oraşe de judecători aleşi.

În India, legislaţia se baza pe aşa-numita dharma, lege morală, normă de comportare a fiecărui om. Legislaţia chineză se caracterizează prin pedepse crude pentru diverse infracţiuni (mutilări, aplicarea sigiliului infamiei pe obraz etc.).

Legislaţia greacă reglementa toate problemele juridice ale individului şi ale comunităţii. Delictele comise împotriva statului erau judecate de un tribunal special, iar altele, ca de exemplu impietatea faţă de zei, dezertarea, sustragerea de fonduri etc., de adunarea juraţilor sau chiar de adunarea poporului.

La Roma, în perioada republicană legislaţia a fost reglementată în baza Legilor celor 12 table, consemnate în scris între anii 451– 449 î.Hr. Iniţial delictele private erau judecate de preoţi, mai tîrziu s-au înfiinţat diferite instanţe judecătoreşti. Delictele comise împotriva statului (trădarea, sustragerea de fonduri, mituirea, omuciderea etc.) erau judecate de magistraţi. Procedura penală era foarte complicată şi de aceea în jurisdicţie un rol de seamă l-au jucat juriştii şi avocaţii care au contribuit la perfecţionarea legislaţiei romane.