Despre bogăţiile Moldovei, muncile cîmpului, creşterea vitelor, îndeletnicirile meşteşugăreşti, vînzarea surplusului de producţie, despre existenţa arterelor comerciale, pe care veneau şi se duceau diferite mărfuri pe timpul domniei lui Ştefan al III-lea cel Mare aflăm din privilegiile acordate de domnitor, din gramotele de domnie sau din scutirile de dări ale mănăstirilor, boierilor şi vitejilor, ca răsplată pentru slujba cuviincioasă, din însemnările unor pelerini. Călătorul rus A. Nikitin a rămas impresionat de cele ce a văzut în Moldova la 1466: „În Ţara Moldovei este belşug şi sînt ieftine toate ale mîncării”. Zece ani mai tîrziu C. Angiolello, care a însoţit la 1476 expediţia lui Mahomed al II-lea în Moldova, nota: „Moldova este o ţară mănoasă, bogată în vite, în boi şi cai buni”. Aceeaşi realitate constată în 1502 şi Matei Muriano, doctorul lui Ştefan cel Mare: „Ţara este foarte rodnică şi bogată în animale şi tot felul de roade, afară de untdelemn; grînele se seamănă în aprilie şi mai şi se adună în august şi septembrie, vinurile sunt ca cele din Friuli, păşunile în cea mai bună stare, putîndu-se hrăni în această ţară 100.000 de cai”.

Ramurile economice principale

În epoca lui Ştefan cel Mare agricultura şi vităritul continuau căile tradiţionale de dezvoltare pe bază naturală. Un observator străin M. Koniges menţiona: „Aceeaşi pereche de boi voinici cu coarne scurte cu care ţăranii îşi cară acasă, lîngă Prut şi Nistru, ştiuleştii galbeni de păpuşoi şi bostanii roşii…”. Situaţia stabilă a ţării stimula adîncirea relaţiilor feudale: concentrarea pămîntului în mîinile unui număr redus de proprietari, care, oricum erau interesaţi în intensificarea procesului de producere, folosirii uneltelor cît de cît modernizate: apariţia cuţitului de fier la plugul de lemn, a secerilor ş.a. Porţiunile despădurite se arau cu plugul de lemn tras de boi sau cai. Se cultiva grîu, orz, secară. Din culturile pe care le numim azi „tehnice” se cultiva inul, cînepa, din care, după prelucrare şi ţesut, se cosea îmbrăcăminte. Acestea erau, în linii mari, culturile de cîmp în Moldova veacurilor XV-XVI. Vitele,caii, boii serveau ca forţă de tracţiune la arat, la cărat, pe timpuri de luptă. Carnea ovinelor, porcinelor, bovinelor era, alături de făinoase, component de hrană de bază a populaţiei. Pieile se foloseau ca materie primă pentru încălţăminte, îmbrăcăminte, ca şi lîna.

Concentrarea moşiilor în mîinile unor proprietari condiţiona despămîntenirea unor însemnate pături ale populaţiei, mărirea numărului slujitorilor fiscului, înăsprirea acţiunilor de percepere a dărilor. Totodată, în urma acestui proces economico-social, marii moşieri produceau cantităţi considerabile de cereale, care se exportau, mai ales otomanilor. Imaşurile întinse, pajiştile din codrii neumblaţi, zonele defrişate sezonier creau condiţii prielnice pentru dezvoltarea vităritului. În condiţiile de stabilitate în ţară, bovinele, ovinele, pieile se exportau în Lvov, în Ungaria, Turcia. În anumite perioade se exportau, de pildă, în Imperiul Otoman peste 170.000 de oi, circa 2000 de cai şi numeroase turme de boi şi vaci”. În urma săpăturilor arheologice de la Suceava, Poiana, Anenii Noi, s-au descoperit unelte agricole de epocă: coase, sape, hîrleţe, topoare. Într-o carte domnească din 16.01.1490 este fixat „hotarul tras cu plugul”.

Brăzdare asimetrice de fier de plug au fost descoperite la Suceava, Poiana. Cum şi cu ce arau moldovenii se vede clar pe fresca de pe peretele nordic al bisericii mănăstirii Voroneţ. Grîul, secara, orzul se secerau, se legau şi se aşezau în clăi. Spicele se băteau cu prăjina ori erau bătute de cai pe făţare. Îmblăciul va fi folosit mai tîrziu. Grînele se păstrau în gropi anumite cu pereţi arşi. Grăunţele se măcinau la rîşniţi. Marii boieri aveau mori de apă. În secolul al XV-lea cele mai multe mori erau aşezate pe cursul Siretului şi al afluenţilor săi de dreapta – Moldoviţa, Bistriţa, pe malurile afluentului de stînga al Bîrladului şi pe Jijia, afluent de dreapta al Prutului.

Pe timpul lui Ştefan al III-lea viticultura, producerea vinurilor era o ramură oricum dezvoltată. Diferiţi călători au notat că în Moldova poţi vedea multe coline foarte plăcute acoperite de vii, de unde se face atîta vin că poate satisface nu numai Moldova, ci şi Podolia şi ţările vecine. Faimoasele vinuri din vestitele podgorii din zona Hîrlăului, mai ales acele de Cotnari erau căutate nu numai în Moldova, ci şi în alte ţări. Nu mai puţin vestite erau şi podgoriile din preajma Huşilor, Bacăului, Romanului, mai tîtziu – a Iaşilor. Cărţile domneşti din acea epocă menţionează cultura viţei-de-vie şi în spaţiul pruto-nistrean.

Una din cele mai vechi îndeletniciri ale moldovenilor a fost albinăritul (Mai corect, probabil: prisăcăritul; cuvîntul vine de la peri-seacă din sl. при-сечь, ucr.про-сика). Pînă în 1625 în Moldova erau documentate 135 de „priseci” (bineînţeles, o bună parte din ele, poate chiar cea mai mare, „n-a nimerit” în gramote). Din cele atestate, 53 revin secolului al XV-lea. Cele mai multe „priseci” se aflau în zona centrală pruto-nistreană şi în interiorul interfluviul Siret-Prut. Mierea şi ceara din Moldova totdeauna au fost căutate pe pieţele de desfacere. Taxa vamală pentru o piatră de ceară (cămană) era de un groş de grivnă, 1,5 groşi. Cămana devenise chiar unitate de schimb (uneori înlocuia banii). În hrisoavele domneşti semnate de Ştefan al III-lea, în privilegiile de comerţ, scrisori de garanţie, de danie sunt menţionate frecvent produsele pescuitului. A se vedea, bunăoară, în această privinţă, privilegiul domnesc din 6.06.1460. Avînd grijă de biserică şi cler, Ştefan cel Mare în repetate rînduri a dăruit mănăstirilor peşte, le da voie să aibă heleşteie, să vîndă peşte şi icre în ţară, scutindu-le de vamă. Prin gramota din 17.03.1490 Ştefan vodă scuteşte de vamă trei care ale mănăstirii Putna, ce vor merge după peşte în fiecare an, toamna şi primăvara. Moldova făcea comerţ nu numai cu peşte, ci şi cu icre. Potrivit unui document din 1466, mănăstirea Neamţ primea anual de la domnitor 2 „măji” (care) de peşte şi 2 „bărbînţi” de icre negre din Chilia. Peştele şi icrele mănăstirile le puteau aduce de la Chilia sau Galaţi – cele mai mari pescării, fără a plăti vamă. Pe piaţa din Braşov era căutat crapul, ştiucile, mai ales nisetrul, morunul şi icrele aduse din Moldova. „Codrii netulburaţi, văile montane din Moldova aveau zone desfătătoare pentru vînat. Această ocupaţie era atît de dezvoltată că pieile de jderi, vulpi, lupi, veveriţe se exportau.

Comerţul

Sporirea cantităţii de producţie agricolă impunea crearea de condiţii de desfacere a surplusului. Oraşele şi tîrgurile moldovene atrăgeau negustorii străini. Mărfurile străine se vindeau pe piaţa moldovenească (cumpărate de consumatori, de precupeţi), cele autohtone: cai, boi, oi, vin, miere, ceară, peşte, piei brute ş.a. erau cumpărate de comercianţii străini, care, de-a valma cu cei moldoveni, le duceau de vînzare spre Lvov, Cracov şi mai departe – spre Pscov, Novgorod, Danzig; spre Caffa, republicile italiene, spre Varşovia şi mai departe spre Europa Centrală. Situaţia geografică oferea Moldovei cîteva avantaje în plan economic. Pe de o parte, constituia o regiune de intersectare a fluxurilor de mărfuri, pe de alta – se stocau (depozitau) la Suceava, Trotuş, Roman, Cetatea Albă anumite mărfuri.

Din ambele situaţii Moldova trăgea foloase. O numai bună parte de mărfuri trecea prin Moldova – „Comerţul de tranzit”. Din toate acestea: perceperea taxelor vamale la intrare, ieşire, taxelor pentru depozitare,pentru circularea mărfurilor pe drumurile indicate se acumula în vistieria ţării frumos bănărit. Ştefan vodă era conştient că, de-a valma cu stimularea producţiei, din exploatarea la maximum a posibilităţilor de comerţ ale ţării caznaua statului avea numai de cîştigat. La venirea lui Ştefan voievod la tronul Moldovei, comerţul, ca şi toate celelalte ramuri ale economiei, era în amorţire. De aceea, chiar din primele luni ale domniei, cînd vecinii urmăreau cu atenţie acţiunile sale, pribluind: „Oare cine o mai fi şi Ştefan acesta?” „Ce are de gînd să facă?”, fiul lui Bogdan al II-lea a acţionat energic pentru a atrage în ţară negustori din toate părţile. De acum la cîteva luni după întronarea sa (octombrie-noiembrie 1457), prin al doilea document emis de cancelaria sa înştiinţează pe braşoveni şi pe vecinii acestora că le va trimite o poftire să vină cu mărfuri, garantîndu-le „libertatea de a vinde şi a tîrgui în toate oraşele şi satele din ţara sa”.

În primăvara 1458 Ştefan vodă confirmă privilegiul acordat braşovenilor de predecesorii săi: „cînd vor veni cu marfă la ţara noastră. Să vină în bună voie cu marfa lor cît vor avea, iar vamă vor avea să plătească 4 groşi de povară… Şi să fie volnici şi slobozi să umble prin toată ţara domniei mele şi prin cetăţi şi prin tîrguri ca să-şi vîndă marfa lor: şi postavuri, şi pînză şi bobou şi orice ar avea… Iar cînd vor avea să scoată boi din ţara noastră la Ţara Ungurească, atunci vor plăti de fiecare cap de bou cîte 2 groşi”. O altă direcţie de comerţ, strategică pentru Moldova, era cea dinspre nord-est, arteră neguţătorească prin care veneau/se duceau mărfurile dinspre/înspre Baltică, prin Lvov, Cracov, prin Iazlovăţ, Hotin, aducînd bani prin achitarea taxelor vamale şi a taxelor de vînzare-cumpărare. Cum s-au aşezat vremurile în Moldova, au sosit la Ştefan voievod burghieri şi tîrgoveţi din Lvov, rugîndu-l să le „uşureze vămile”, ce trebuiau să le plătească pentru mărfurile de import, de tranzit şi de export, prevăzute în privilegiul semnat de Ştefan al II-lea, domnul Moldovei. Ştefan al III-lea cel mare a stabilit anumite înlesniri pentru Ialoveni, enumerînd taxele vamale pentru diferite mărfuri, printre care: „…coase, secere, fiere de plug…, pentru care au să plătească vamă în Siret trei groşi de grivnă… Iar cine va merge la Lvov va plăti la vama cea mare din Suceava, de vită – un groş, de 10 porci – un groş, de un cal sau de o iapă – cîte 6 groşi, de 100 de veveriţe – un groş, de 100 de vulpi – 10 groşi, de 100 de piei crude de oaie – 4 groşi, de 100 de piei de miel − 2 groşi, de 100 de piei de vită – 15 groşi…”.

Documentul este grăitor din mai multe puncte de vedere. Alături de articole de trebuinţă permanentă în acele vremi, precum „Săbii ungureşti, paloşe”, Ştefan stimula aducerea în Moldova a unor obiecte mai prozaice, dar strict necesare pentru lucrarea pămîntului. Totodată, din document aflăm ce exporta, în linii mari, Ţara Moldovei precum şi nomenclatorul (şi mărimea) taxelor vamale. O altă grijă pentru Ştefan vodă o constituia încurajarea comerţului exterior. La 25.01.1463 dînsul asigura burgomistrul, consilierii şi tîrgoveţii lvoveni „spre aceea ca să fie volnici şi slobozi ei şi toţi negustorii să vină la noi în ţara noastră cu toate negoaţele şi mărfurile lor, să vîndă şi să cumpere fără nici o zăbavă sau pagubă. Iar vamă să plătească (…) după cartea de drepturi ce le-am scris…”.

În anii 1457-1503 Cancelaria Moldovei a emis 14 privilegii, scrisori de afaceri de asigurare, de aplanare a anumitor neînţelegeri, despre achitarea unor datorii, dintre care 2 lvovenilor – de confirmare a privilegiilor precedente, 12 − braşovenilor. Privilegiile comerciale moldoveneşti stabileau nu numai taxele de import-export, de tranzitare şi de desfacere, ci reglementau cu stricteţe rutele, localurile de descărcare (depozitare), precum şi moneda de achitare. Bunăoară, taxele vamale pentru mărfurile, ce se îndreptau spre basarabi (valahi) sau pentru cele ce veneau de la basarabi (valahi) sau pentru cele ce veneau de la basarabi şi din Turcia se achitau la vama din Bacău, în tîrgul Romanului şi alte tîrguri de margine cîte 2 zloţi turceşti; „cine va avea să meargă spre părţile tătăreşti va plăti pentru 12 cîntare (de marfă) în Suceava 1 rublă de argint, în tîrgul Iaşilor 30 de groşi, în Lăpuşna 30 de groşi, în Cetatea Albă – 1,5 rublă de argint”. „La Tighina vor plăti vama ce s-a plătit şi mai înainte şi la straje 12 groşi de car”. În documentele interne privind diferite scutiri se reflectă cît se poate de limpede starea economică, relaţiile sociale şi fiscale din timpul Moldovei lui Ştefan cel Mare. Prin gramota de scutire din 13.03.1466, Ştefan cel Mare hotărăşte: „am dat această carte a noastră acestui adevărat mitropolit al nostru chir Tarasie din tîrgul Romanului pentru toţi oamenii săi din Negreşti (…) să aibă de la noi mare scutire şi mare slobozie pentru 5 ani de toate dările şi slujbele către noi şi să nu ne dea nici iliş, nici podvoadă, nici posadă, nici jold, nici la cetate să nu lucreze, nici la mori, nici buţi să nu care, nici fîn să nu cosească, nici vreo altă dare sau slujbă a noastră să nu aibă a îndeplini. Şi astfel nici pîrcălabul de Neamţ, nici starostii din acest ţinut, nici globnicii lor, nici pripăşarii, nici osluharii, nici gonitorii de urmă, nici unul din aceştia să nu îndrăznească a-i judeca… Iar cine ar vrea (…) să le ia vamă pentru orice marfă a lor: pentru peşte proaspăt ori peşte sărat, pentru sare ori pentru postav ori pînză, pentru fier, pentru plute, oale, vase de lemn, pentru curechi sau mere, pentru ceară ori pentru miere curată, cînd le vor avea de vînzare sau cînd vor cumpăra marfă vie sau moartă: boi, ialoviţe, berbeci, cai sau iepe, sau orice altă marfă, sau fiare sălbatice, jderi sau helgii, sau orice altă marfă nimic sa nu le fie oprit şi nici o vamă să nu le dea oriunde şi în orice loc, fie la Nistru, fie la Cetatea Albă ori la Chilia, fie la Dunăre (…), peste tot să fie slobozi şi scutiţi de vamă, atît de vămile arendate, cît şi cele nearendate”. Cotropirea de către turci a Caffei, a altor centre comerciale nord-pontice, expediţiile turco-valahe din 1475, 1476 şi cele ulterioare au avut urmări extrem de grele asupra Moldovei… În 1475 160 de negustori moldoveni cu mare capital la Caffa au fost tăiaţi de turci. Comerţul Moldovei în toate direcţiile a căzut la pămînt. De exemplu, în anii 1480-1481 numai 10 negustori au trecut vama cu marfă spre Braşov. Toţi împreună au vîdut doar 171 de porci, 673 de boi, 7 piei de lup, 110 piei de vulpi, 7,5 ponduri de alte piei crude, 52 de ponduri de piei de bou, 7 ponduri de piei de oi, peşte, ceară…

Meşteşugurile

Ca nici un alt domeniu de activitate gospodărească, meşteşugurile (rezultatele acestei activităţi) sunt ilustrate, întîi de toate, de mărturiile arheologice. Strămoşii moldovenilor de acum pînă la întemeierea Statului făceau oale, diferite unelte de muncă (topoare, seceri), prelucrau lemnul, din piei făceau cojoace, încălţăminte, diferite alte obiecte strict necesare pentru existenţă. Nevoia face meşteri. Odată cu dezvoltarea, sub toate aspectele, a societăţii feudale erau căutate şi cerute de piaţă tot mai multe şi diferite articole meşteşugăreşti: haine, unelte de muncă. Piaţa a dictat apariţia unui număr însemnat de meşteri (olari, cojocari, lingurari, rotari ş.a.) care se grupau în oraşe şi tîrguri, mai aproape de locurile de vînzare (schimb) a producţiei lor. În epoca lui Ştefan cel Mare, în urma politicii sale de consolidare a societăţii, a stimulării producerii şi a comerţului, meşteşugurile se dezvoltau destul de intens. Această realitate este confirmată atît de izvoarele scrise, cît şi de datele arheologiei. Pe baza lor ştim că erau răspîndite îndeletnicirile: obţinerea şi prelucrarea metalelor, armurăria, pielăritul, olăritul, ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor, confecţionarea îmbrăcămintei, încălţămintei. Diferenţierea muncii, perfecţionarea unor îndeletniciri şi apariţia altora, dictate de nevoile societăţii, au făcut ca nomenclatorul meseriilor să se dubleze în jumătatea a doua a secolului al XV-lea.

Din documente aflăm că în Moldova se extrăgeau şi diferite minereuri. Bunăoară, majoritatea sărăriilor se aflau în zonele premontane, pe cursurile Moldovei, Bistriţei, pe cursul de sus al Prutului. În diferite perioade se scoteau anual vreo 100.000 de bolovani, fiecare bolovan cîntărind cîte 100 de ocale. Pe teritoriul Moldovei au existat şi zăcăminte de minereu de fier. Prin gramota sa din 3.04.1488 Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii Putna satul Cozmin, precizîndu-i hotarul: „de acolo prin cîmp spre mină la Cozia, pe lîngă mină pînă la drumul cel mic”. Prin „mină” se înţelege mina de minereu de fier. Astfel de mine erau în Carpaţi, în regiunea Cîmpulungului Moldovenesc: Iacobeni, Pojorîta, la Baia. Alături de obţinerea metalului, despre care avem foarte puţine informaţii, lucrarea articolelor de metal – fierăria era meseria de bază în acest domeniu. În hrisoave domneşti sunt atestaţi: Tomaş, fierar din Baia, fierarul Andrei din Suceava. Pe şantierele arheologice de la Suceava şi Orheiul Vechi au fost descoperite diferite scule ale fierarilor, articole de fierărie, unelte, obiecte de uz casnic. Registrul mărturiilor reperate la Orheiul Vechi cuprinde 60 de obiecte metalice: topoare, sfredele, beschii, cuţite, foarfece, seceri, ferecături pentru hîrleţe, zale, suliţe, săgeţi, potcoave, zabale, pinteni, scări, linguri, chei, tigăi, sfeşnice, lanţuri, cuie ş.a. În documentele moldoveneşti sunt menţionaţi şi armurierii: Tatul săbierul, Andreica cordarul, Petru arcarul…

Confecţionarea articolelor din aur, argint, aramă, bronz constituia o ramură aparte a prelucrării metalelor. Într-un document de pînă la Ştefan cel Mare se menţionează „satul unde a fost Zlătarul”. Informaţiile scrise sînt confirmate de datele arheologice de la Suceava, Iaşi, Piatra Neamţ, Orheiul Vechi… De asemenea, şi prelucrarea pietrei, lemnului, olăritul ş.a. sînt îndeletniciri vechi pe teritoriul Moldovei (zidarii, pietrarii, lemnarii, blănarii, căhlarii, varnicerii < sl.вар ş.a.) S-a stabilit că obiectele de ceramică moldovenească în veacurile XV-XVI se făceau la roata olarului.

Răspîndirea meseriilor „metalice”, inclusiv prelucrarea metalelor nobile, a olăritului emailat ornat, confecţionarea cahlelor ornamentale a prefigurat apariţia primilor meşteri palstici, primilor zugravi, primilor pictori moldoveni.La decorarea unor localuri publice, întîi de toate, a bisericilor, a curţilor domneşti şi boiereşti erau angajaţi meşteri-zugravi, iscusinţa cărora era cunoscută în întreaga Moldovă.

Anume în epoca lui Ştefan cel Mare s-a pus începutul vestitei şcoli moldoveneşti de pictură murală. În secolul al XV-lea în Moldova erau vestiţi zugravii Nichita, Dobre şi Ştefan, cărora pentru slujbe deosebite domnitorul le-a dăruit cîteva sate. O meserie rară, dar căutată şi reglementată era baterea monedei. Promovînd o strictă politică financiară şi fiscală, Ştefan a emis două serii de monede: groşi şi jumătate de groşi ai lui Ştefan cel Mare, emise la Monetăria din Suceava în anii 1457-1476 şi 1480-1504 din argint de înaltă probă.

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare s-au dezvoltat şi alte meserii: berarii, morarii, mai tîrziu – măcelarii documentaţi la Baia, Hîrlău, Suceava. Către sfîrşitul veacului al XV-lea, afirmîndu-se drept o pătură socială cu implicare directă în dezvoltarea economiei, inclusiv a comerţului, în Moldova meşteşugarii alcătuiau un impunător registru de îndeletniciri. Era firească tendinţa lor de a se organiza pentru a-şi coordona activităţile şi a-şi ocroti drepturile. Astfel la 1472 Ioan Curelarul roagă bistriţenii (din Transilvania) să dea ucenicului din Suceava, ce învăţa meseria la Bistriţa, adeverinţă că a însuşit meşteşugul. Documentul i-ar fi permis ucenicului să practice meseria în Moldova. Scrisoarea curelarului Ioan denotă că în acea perioadă există la Suceava o asociaţie a curelarilor, ce activa pe baza unui regulament cu cerinţe şi restricţii reglementate. Însă nu numai în oraşe şi tîrguri se dezvoltau meseriile, ci şi la sate. Dintr-un document din 1453 aflăm că mănăstirii, lui Iţco i se dă dreptul „să-şi aşeze sat în hotarele mănăstirii împrejurul mănăstirii, unde-i va plăcea şi pe cine va chema ori din ţară străină, ori din Ţara Leşească, ori din ţara noastră, toţi aceşti oameni cîţi vor fi în această mănăstire să fie slobozi să-şi are şi să-şi semene grîu şi să coseacă fîn în ţarina tîrgului Suceava, ca şi oamenii tîrgoveţi… Aceşti oameni să aibă slobozenie, fie că vor fi meşteri, ori cojocari sau orice fel de meşter, fie el rus, fie grec, sau orice fel de limbă să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu robească, nici la cetate, nici desetina de albine să nu dea, nici din vii şi nici altă nimic să nu dea… Aceşti oameni să fie slobozi de bună voie să meargă cu oale sau cu sare, sau după peşte…”.

Mărturiile arheologice, informaţiile documentare depistate dovedesc că în secolul al XV-lea începutul secolului al XVI-lea meşteşugurile în Moldova cunosc o dezvolatre evidentă, ce-şi găseşte expresia în creşterea numărului meşteşugarilor, apariţia de noi meserii, diversificarea articolelor meşteşugăreşti. Satisfăcînd, oricum, cerinţele pieţei locale, produsele meşteşugăreşti din Moldova pătrund în circuitul comercial sud-est european, meşterii-producători făcînd primii paşi spre organizarea lor profesională.