Acest termen provine din grecescul κτῆτωρ, ορος, ὁ - posesor, stăpîn, prin acesta înțelegîndu-se orice creștin care, cu învoirea episcopului locului, a zidit cu mijloacele sale o biserică, fie pe proprietatea sa, fie pe a altora, înzestrînd-o cu toate cele necesare cultului și întreținerii slujitorilor bisericești. În Moldova denumirea de ctitor corespundea tuturor persoanelor care îşi aduceau contribuţia concretă la construirea unui edificiu de cult sau la asigurarea condiţiilor de supravieţuire a acestuia. Puteau fi ctitori persoane fizice, femei şi bărbaţi, persoane juridice, comunităţi, asociaţii sau aşezăminte. Existau două tipuri de ctitori: de fapt şi de drept. Ctitorii de fapt erau cei care concepeau şi puneau în practică construirea şi înzestrarea unui locaş, fiind denumiţi şi „mari ctitori", iar ctitorii de drept erau consideraţi membrii familiei ctitorului de fapt, fără ca ei să participe material la actul ctitoricesc. Pe lîngă aceştia mai erau şi ctitorii secundari, care contribuiau la completarea înzestrării cu bunuri imobiliare sau mobiliare ale unui aşezămînt, la refacerea, repararea, pictarea sau repictarea edificiilor, de multe ori contribuţia lor fiind una destul de însemnată.

Pentru a deveni ctitor, trebuiau respectate o serie de criterii, printre care: credinţa, deţinerea de bunuri materiale necesare pentru întemeierea şi întreţinerea fundaţiei respective şi încuviinţarea autorităţilor bisericeşti. Ctitorul beneficia de drepturi, dar avea şi îndatoriri. Drepturile de care se bucura un ctitor erau: înscrierea numelui în pisania fundaţiilor, pomenirea la serviciile religioase împreună cu familia, administrarea bunurilor funcţionale, înmormîntarea în interiorul edificiului şi reprezentarea în tablourile votive.

Obligaţiile ctitorului vizau: predarea efectivă a bunurilor făgăduite prin actul de ctitorire şi folosirea bunurilor respective în scopul fixat. Toate aceste drepturi şi îndatoriri se moşteneau şi se transmiteau urmaşilor. Titlul de ctitor se putea retrage, ca sancţiune, dacă acesta nu îşi îndeplinea obligaţiile pe care şi le-a luat prin actul de ctitorire, precum şi atunci cînd se arăta nedemn de dreptul şi privilegiile ctitoriale.

Grija faţă de un edificiu religios nu înceta o dată cu finalizarea construcţiei propriu-zise şi eventual a pictării pereţilor interiori şi exteriori, ci continua prin înzestrarea cu toate cele necesare oficierii cultului şi traiului monahal. Fiecare zidire era însoţită de danii în obiecte liturgice, bani sau sate, care intrau în proprietatea bisericii sau mănăstirii respective.

Eforturile materiale pe care ctitorii şi donatorii le făceau aveau o finalitate spirituală, care le oferea posibilitatea mîntuirii sufletului, iertării de păcate şi intrării în rîndul celor drepţi: „care am auzit că cine zideşte şi înfrumuseţează bisericile, înfrumuseţează sufletul său".

Cea mai frecventă dorinţă a donatorului era pomenirea sa şi a familiei sale la slujbe. Prin rugăciunile pe care le rosteau în numele ctitorilor, călugării deveneau intermediari în faţa graţiei divine şi-şi asumau responsabilitatea pentru sufletele credincioşilor. Îndeplinirea acestor îndatoriri avea o mare însemnătate nu doar pentru cei pe care îi pomeneau în rugăciunile lor, ci şi pentru ei înşişi. Nerespectarea îndatoririlor faţă de ctitori le putea periclita propria mîntuire în momentul trecerii în nefiinţă cînd erau datori să răspundă pentru faptele săvîrşite, în faţa lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi.

Ștefan cel Mare a fost ctitor de ţară, de biserici şi de cultură. Tradiţia conform căreia după fiecare bătălie domnul ar fi înălţat cîte o biserică nu este reală, dar este cert că unele lăcaşuri au fost înălţate întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru anumite biruinţe.
Pisaniile păstrate din timpul Sfîntului Ştefan cel Mare îl atestă drept ctitor al următoarelor biserici (anul din paranteze este cel al terminării lucrărilor): Putna (1469), Milişăuţi-Bădeuţi (1487), Pătrăuţi (1487), Sfîntul Ilie (1488), Voroneţ (1488), Vaslui (1490), Iaşi (1492), Hîrlău (1492), Borzeşti (1494), Huşi (1495), Dorohoi (1495), Popăuţi (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamţ (1497), Piatra (1498), Volovăţ (1502), Dobrovăţ (1504), Reuseni (1504).

La acestea se adaugă bisericile de la Rîmnic (1704) şi Scînteia (1846), cu pisanii tîrzii, fără indicarea datei construcţiei iniţiale.

Fără îndoială că numărul ctitoriilor domneşti este mai mare (cel puţin alte şapte biserici îi sunt atribuite), dar există documente clare doar despre cele amintite.