Ielele reprezintă unele din cele mai fascinante creaturi din tradiția populară. Presupuse fiinţe supranaturale, similare unor sirene de pădure, ele sînt descrise de obicei ca frumoase fete ce dansează goale în nopţile cu lună plină, cu lumînări în mîini şi clopoţei la glezne, atrăgînd şi sugrumînd călătorii inocenţi. Uneori îi aduc la nebunie, alteori îi sufocă cu îmbrăţişările lor, sau îi îneacă în mlaştini. Pe locurile unde dansează, pămîntul rămîne carbonizat şi nu mai creşte iarba. Acestea sînt aşa-numitele cercuri ale ielelor.

În ceea ce priveşte etimologia numelui, cea mai răspîndită accepţiune propune pronumele personal (persoana a treia feminin) ele, pronunţat cu i. După alte teorii, provenienţa denumirii iele este cuvîntul yel (vînt, în limba cumană; vîntoasele – o altă denumire a lor), sau vela (moarte năpraznică, maladie).

Ce sînt, în fond, ielele? Suflete de femei vrăjite, fete frumoase blestemate a se transforma în cotoroanţe oribile sau invers, bătrîne ce primesc înfăşişarea de fecioare seducătoare, străvechi şi păgîne fiinţe ale aerului.

În folclor circulă mai multe poveşti conform cărora ciobanii adormiţi pe un cerc al ielelor au paralizat, cei care au băut apă din fîntînile din care au băut şi ielele "se pocesc" sau flăcările lor conduc la comori ascunse în mlaştini.

Se sugerează că ar fi posibil ca în trecut ielele să fi fost preotesele unei zeităţi dacice. De obicei, ielele ies la dans în toiul nopţii în păduri, poieni, sau pe malul apelor şi încing o horă pe care nimeni nu ar trebui să o vadă. Adesea, ielele sînt îmbrăcate sumar cu pînze transparente sau chiar goale şi se mişcă de parcă plutesc. Legenda spune că cei care le văd sau le aud rămîn muţi, orbi sau schilodiţi, deoarece ielelor nu le place să fie văzute. Au o voce foarte frumoasă şi atrăgătoare, iar victime ale vrăjii lor pot cădea cei care le răspund atunci cînd sînt strigaţi noaptea pe la poartă, ielele ţintind îndeosebi tinerii frumoşi, pe care îi mai răpesc sau încearcă să îi despartă de iubitele lor. De cele mai multe ori, ielele umblă în grupuri de 3, 5, 7, 9 sau 12. Denumirea de iele este una simbolică, numele lor fiind în mare parte neştiute, iar cei care le ştiu nu le rostesc, de frică să nu le atragă.

În Moldova se spune că ielele ar fi mai active în noaptea Rusaliilor. În Joia mare înainte de Paşte, sufletele morţilor părăsesc mormintele şi se reîntorc în sîmbăta Rusaliilor. Se spune că suflete care refuzau să se mai întoarcă înapoi în morminte se transformau în iele sau rusalii, cum li se mai spune prin aceste părţi. În această sărbătoare, femeile nu lucrează, iar bărbaţii pun ramuri verzi de tei la poartă, la intrarea în casă sau pe la ferestre, pentru a-şi ocroti familiile; cei care nu respectă această datină sînt pedepsiţi de iele. Din cînd în cînd, acestea mai răpesc cîte un tînăr frumos, pentru a se juca cu el, după care este eliberat, însă dacă acesta pomeneşte ceva despre ce a văzut este schilodit sau chiar omorît de către iele.

Ca orice fiinţă mitică, nici ielele nu sînt invincibile, nemesisul lor fiind căluşarii. Dansul lor ritualic are puterea să dezlege farmecele zînelor şi să mai vindece pe cît se poate pe cei vrăjiţi de acestea. Alte metode mai sînt şi farmecele, descîntecele şi vrăjile făcute de babele satului, care au nevoie de apă neîncepută, luată într-un ulcior nou, la o anumită oră a zilei, într-un anume loc (de exemplu, la hotarul satului). Alte metode de protecţie împotriva ielelor sînt portul de usturoi, busuioc, pelin, frunze de nuc sau tei în buzunare sau să îţi faci cruce cu limba în cerul gurii ca ele să nu te vadă că te închini. În alte locuri se pune un ghiveci cu leuştean la geam sau se înfinge craniul unui cal în gard pentru a ţine zînele la distanţă.