Obiceiurile populare legate de moarte şi înmormîntare la moldoveni sînt mai vechi, decît ale altor datini, fiind legate de credinţa că sufletul omului continuă să trăiască şi după moarte, iar practicile legate de moartea unui membru al comunităţii aveau și au menirea să-i uşureze despărţirea de lumea aceasta, în special, de familie și să-l călăuzească spre lumea de dincolo, apărîndu-l de duhurile rele care l-ar putea întoarce să tulbure lumea celor vii sub formă de strigoi şi de a-i asigura odihna veșnică.

Fiecare om născut îşi trăieşte viaţa, atît cît îi este hărăzit, neapărat vine o zi, o oră, cînd trece în nefiinţă. După cum afirmă renumitul etnograf I. Ciubotaru – aceasta este a treia etapă de trecere a omului. Despre etapele de: căsătorie, naşterea copilului au fost scrise destule, cea de-a treia etapa însă, cea a funeraliilor, fiind lăsată mai mult sub tăcere, de parcă, ar exista o teamă de ele. Dar în realitate se întîmplă ca fiecare dintre noi să pierdem oameni apropiaţi şi să fim nevoiți să respectăm nenumărate obiceiuri, tradiţii și chiar superstiţii.

Comparativ cu ceremonia legată de căsătorie şi cea a noului născut, care se consideră obiceiuri ale ciclului vieții omului, în legătură cu cea de-a treia există mai multe superstiţii arhaice, îndeosebi, în rîndurile populaţiei rurale. Posibil, pentru că este legată de ultima cale, de despărţirea şi durerea din sufletul rudelor, de credinţa în cultul strămoşilor şi viaţa lor pe lumea cealaltă, de statutul social al răposatului şi al familiei rămase.

Ca şi celelalte două rituri, ritul funerar, are şi el cîteva etape importante: etapa dinaintea ritului, ritualul propriu-zis şi etapa după ritual, care pun începutul unor acţiuni legate de cele precedente.

Datinile moldovenilor la ritualul funerar

Trecerea în lumea de dincolo nu se poate îndeplini fără voia lui Dumnezeu. În tradiţiile vechi moldovenești dezlipirea de lumea pămîntească a decedatului se credea că nu poate fi înfăptuită, decît atunci cînd preotul trece pragul casei sau cînd sînt trase clopotele. Despărţirea de această lume este uşurată de lumînarea aprinsă care îi luminează drumul spre lumea morţilor. Sufletul, odată despărţit de trup, stă în preajma casei unde a locuit pînă la 40 de zile şi primeşte toate ritualurile funerare şi cele de după înmormîntare.

Mii de ani în urmă, în vremurile precreștine, cînd fiecare familie avea o casă și un teren mare în apropierea casei se obișnuia ca omul să moară în casa lui, fiind înmormîntat, de asemenea, în apropierea casei, pentru ca sufletul celui decedat să se poată "orient" mai bine. Pe morminte nu se puneau pietre mari, ci era sădit un copac.

Despărţirea de această lume nu este niciodată totală fiindcă sufletele celor adormiţi au, se crede, deschideri, în anume zile din an, spre lumea celor vii, cînd se desfac cerurile şi sînt aşteptaţi să ospăteze împreună. De asemenea, se credea că sufletul omului îngropat în apropierea casei sale se va reîncarna din nou într-un descendent direct al său.

Organizarea ceremoniei funerare necesită cunoașterea mai multor obiceie, pe care mulți nu le știu, dar vine momentul cînd pierzi pe cineva și atunci trebuie să afli despre aceste obiceiuri ...

Ceremonialul înmormîntării la moldoveni include: păstrarea unor tipare arhaice și practici ritualice, pe lînga momentele de exteriorizare a durerii, prin bocete și cîntece funerare, pe cele legate de "pregătirea" mortului, de organizare a drumului acestuia, iar la sfîrșitul ceremoniei, a ospățului comun – al Praznicului (Comîndării – astfel este numită masa închinată pomenirii mortului la nordul Moldovei). Iar alimentele ce se oferă pentru cel plecat în lumea de dincolo reies din credința populara: pîinea, porumbul, vinul, rachiul, bucatele din legume și carne, fiecare dintre acestea avînd o conotație specială în această datină.

Pomenile și practicile funerare sînt săvîrșite în zilele în care mortul se mai află în casa, în timpul înmormîntării și după înmormîntare.

Dar înainte de a descrie procesul funeraliilor trebuie să vă spunem despre existența mai multor credințe și superstiții la moldoveni legate de prevestirea morții, de ușurarea suferințelor aceluia care se află între cele două lumi, fiind grav bolnav.

Semne de moarte răspîndite în credinţa moldovenilor

Pe timpuri oamenii în etate își aşteptau cu resemnare moartea ca pe o îndeplinire a legii destinului, iar cei chinuiţi de boli incurabile şi neputincioşi se rugau să vină Moartea să-i ia ca să nu-i mai împovăreze pe cei apropiați.

Despre cei bolnavi care au trecut pragul în lumea de dincolo se spune că: „l-a iertat Dumnezeu", „a murit cu zile" (pentru cei mai tineri), „i-a căzut steaua" etc.

Pe vremuri, era obiceiul ca oamenii să-și pregătească din timp hainele cu care să fie înmormîntaţi, de obicei, haine de sărbătoare, păstrate cu grijă „la fundul lăzii" în Casa Mare şi lăsau cu limbă de moarte să fie îmbrăcaţi cu ele. Unii îşi făceau chiar și sicriul sau îşi pregăteau scîndurile necesare pentru confecţionarea acestuia (4 scînduri a cîte 4 m). De asemenea, făceau rînduială în moştenire, spuneau celor apropiaţi dorinţele privind mormîntul şi înmormîntarea. Cei rămaşi în viaţă se străduiau să le îndeplinească dorinţele şi să respecte întocmai rînduiala, pentru a nu se face de ruşine în fața comunității.

Cînd simțeau că se apropie moartea cei ai casei cumpărau lumînări, făină pentru colaci şi voalul cu care se acoperea sicriul. Bolnavul „era grijit, adică era spovedit şi „împărtăşit", iar dacă era bolnav demult timp îşi chema vecinii ca să le ceară iertare, iar aceştia răspundeau „Dumnezeu să te ierte şi să ne ierte pe toţi".

Iar dacă un om murea fără să-şi „îngrijească" sufletul, adică fără spovedanie şi împărtăşanie trebuiau făcute 40 de „liturghii" cu prescuri, iar dacă murea fără lumină i se făcea o lumină de ceară cît omul de mare şi era dusă să ardă în biserică.

Acţiuni de uşurare a stării bolnavului şi împlinire a ultimelor dorinţe

Unele din formele răspîndite, îndeosebi, pentru cei înaintaţi de vîrstă este „citirea de către preot a rugăciunilor", ca bolnavul să mărturisească şi să fie împărtăşit cu sfînta taină, ca să meargă în cealaltă lume „îngrijit", cu sufletul ca un creştin adevărat, se citesc „rugăciuni de dezlegare", se mai spune că preotul face „sfintele masle". Există obiceiul ca atunci cînd vine preotul să-i facă maslele îl pune pe bolnav să deschidă Evanghelia: iar dacă crucea e neagră atunci omul moare, dacă-i roşie mai are mult de „canonit".

În multe cazuri, cînd bolnavul e pe patul de moarte şi e conştient de cele ce se întîmplă, încearcă să „lăsa cuvînt de moarte oral" sau în scris testament despre averea imobiliară şi alte bunuri pentru urmaşii săi. Totodată, mai ales femeile, se îngrijesc ca „comîndul" lor din diferite obiecte ţesute, croşetate să fie dăruite cui i se lasă cuvînt. Această operaţiune care se face în scris se numeşte „diată" şi cei rămaşi sînt obligaţi s-o respecte.

În cazul în care se arătau semnele de vindecare, atunci un membru al familiei merge cu o faţă de masă la şapte femei bătrîne, şapte văduve care fac închinăciuni pe faţa de masă şi cîte trei mătănii. Acelaşi lucru îl face şi preotul şi după aceasta cu faţa de masă se învelește bolnavul.

Moartea şi grijile sufletului

Atunci cînd omul e pe patul de moarte cei din casă se străduie să nu strige, să nu facă gălăgie. Îi aprind o lumînare pe care i-o pun în mîna dreaptă sau la cap.

Se crede că cei care mor în ziua de Paşti sau în Săptămâna Mare sînt primiţi direct în Rai fără să treacă pe la Judecata de Apoi, pentru că în această perioadă porţile Raiului sînt deschise pentru creştini. Se mai crede că e bine ca omul să moară noaptea, căci ziua sînt multe oprelişti care îl pot împiedica să-şi dea sufletul. Se spune că femeile cu copii şi copiii mor mai uşor.

După ce omul „şi-a dat sufletul" familia îndurerată închide ochii mortului şi începe pregătirile pentru priveghi. Mai accentuăm aici faptul că de mare importanţă spirituală este aprinderea lumînării de ceară atunci, cînd moare un om, dar mai mult i se pune lumînarea aprinsă în mîna dreaptă ca să nu şadă pe întuneric sau ca să nu se apropie duhurile rele de sufletul lui.

Celor care l-au scăldat li se plăteşte şi li se dau ştergare (prosoape) şi săpun. Răposatul este îmbrăcat în haine noi şi curate, iar la încălţăminte nu se fac noduri pentru că „ce-i legat în cer îi legat şi pe pămînt". Mortul nu trebuie să aibă pe el nici un nod, nici la cămașă (la gît), nici la aţa cu care este încins, nici la încălțăminte, căci nu poate trece „vămile" şi este pus pe laiţă sau pe o scîndură acoperită cu ţesături, lîngă perete cu picioarele spre răsărit, e acoperit cu giulgiu și i se pune în mînă un ban ca să plătească vămile şi o lumînare de ceară făcută cruce. Sicriul era confecţionat, de obicei, de un meşter din sat sau de un om mai priceput din acelaşi fel de lemn ca şi crucea din scîndurile pregătite din timp. Pe fundul sicriului se pun „răsuri" sau „talaş", rămase de la jeluirea scîndurilor. Peste acesta se punea pe vremuri o bucată de pînză albă de cînepă, apoi „giulgiul", un covor şi „fachelul".

După ce mortul se punea pe vremuri în sicriu, mai era pus şi pe masă ori pe podea în unele regiuni. I se mai punea pe piept o cruce care se ia cînd se acopere sicriul împreună cu florile care le aduc acei care vin la priveghi. Florile se pun pe mormînt. Dacă murea o fată i se punea cunună de flori ca de mireasă.

Acţiuni de ocrotire a mediului şi celor din casă

Odată cu decesul omului are loc acoperirea tuturor oglinzilor ca să nu apară forţe necurate în oglindă. Se atîrnă un prosop curat în apropiere ca să se odihnească sufletul răposatului. Uşile se ţin închise ca să nu se formeze curent, se păzeşte ca în casă să nu intre pisica sau cîinele, fiindcă se crede că sînt semne rele. Permanent trebuie să ardă o lumînare pe sfeşnicul adus sau într-o farfurie cu făină de porumb. Pe fereastră se pune un pahar cu apă şi pîine pentru sufletul însetat ş. m. a. d. Ca sufletul răposatului să nu se transforme în strigoi i se pune dedesubt sau deasupra o seceră, ca detaliu de stopare, de hotar. Se spune că e mare păcat să laşi mortul singur în casă, că pot veni forţe necurate să-i ia sufletul.

Mijloace de comunicare despre decesul unui om

Una din primele forme este bocetul cu glas tare a unei rude apropiate, deschiderea uşilor din faţa casei – de la Casa Mare.

Cel mai răspîndit element de comunicare este legarea unei basmale sau a unui prosop deasupra uşii, care se numeşte „altiţă", prin ea lumea află că în casa dată este mort. Altă formă este „baterea sau tragerea clopotelor" şi aducerea de la biserică a „sfeşnicului pentru lumînări". Clopotele se trag în dependenţă de vîrsta omului decedat, de statutul lui social ş. a., cînd defunctul e copil este tras clopotul cel mic. Sînt oameni – clopotari, care cunosc foarte bine cum trebuie trase clopotele, după care lumea află cine a murit – copil sau bătrîn, bogat sau sărac.

Pregătiri de înmormîntare

Îndată după decesul omului, după cum am menționat mai sus, după lungimea corpului se face o lumînare lungă în formă de spirală şi la un capăt se aprinde – „toiag", care va arde în fiece zi seara, după înmormîntare, circa 40 de zile.

Printre pregătirile de bază: facerea cumpărăturilor: „pomeni", „pregătirea punţilor", pregătirea „casei decedatului", pregătirea bucatelor pentru masa de pomenire şi a colacilor, a tuturor atributelor pentru ritual.

Se respectă anumite reguli la pregătirea pentru înmormîntare, începînd cu ce trebuie să te îmbraci, cum să te porţi şi pînă, chiar, la ce trebuie să faci ş. a. Rudele de sînge, apropiate, nu au dreptul să pregătească bucate, de aceasta se ocupă bucătărese speciale, vecinele etc. Se respectă culoarea de doliu – îmbrăcarea în negru şi capul gol al bărbaţilor, nebărbierirea lor ş. m. a. d.

Rudele de gradul întîi şi cele mai apropiate au grijă de pregătirea „punţilor" (24 sau 12) în dependenţă de vîrstă şi starea socială-economică. De fapt, cea mai răspîndită formulă este pregătirea a 24 „punţi" sau „vămi", care prezintă un ştergar sau o pînză, un colac, o cană, lumînare, chibrituri, care sînt nişte „plăţi" ale defunctului la trecerile grele pe cealaltă lume.

O altă categorie de obiecte diferite sînt „pomenile", care prezintă, de fapt, absolut toate obiectele necesare unui om pentru trai şi anume: masă acoperită cu faţa de masă, ştergare, colaci, tacîmuri şi bucate, băutură, scaune, covor, plapumă, pernă, lăicere, căldare cu apă şi cană, multe pomeni tuturor celor apropiaţi, care se dau în amintirea răposatului. Prin aceste obiecte fiecare îşi va aminti şi îi va prelungi viaţa defunctului pe pămînt. Pe timpuri se credea, de asemenea, că dacă omul e pomenit de bine, atunci acest fapt apropie acel timp cînd sufletul celui decedat se va întrupa pe pământ. Ca să nu se uite ceva şi pe cineva se întocmesc liste. După tradiţie, principalele piese ritualice sînt: colacul, ţesătura şi lumina, monede, o cană de ceramică, dulciuri. Toate obiectele pregătite se aşează după o rînduială în camera vecină, ca să fie „văzute".

O persoană specială are grijă de pregătirea raclei şi împodobirea ei, bărbaţii de facerea gropii, altcineva va răspunde de legarea tuturor cu ţesătură a obiectelor, mijloacelor de transport, coroanelor, lăutarilor, ce semnifică nu numai ritualul de înmormîntare, dar şi elementul igienei populare.

Atîta timp cît mortul se află în casă nu se lucrează, decît ce e necesar pentru înmormîntare.

Priveghiul

Obiceiul este general şi se păstrează şi astăzi cu puţine modificări. El se face pentru că se crede că nu este bine să laşi mortul singur în casă, căci pot veni duhuri necurate. Priveghiul durează de obicei două nopţi, de cînd se îngînă ziua cu noaptea şi pînă cînd se face ziuă. Acei care vin la priveghi la intrarea în casă aruncă o privire spre mort şi zic: „Dumnezeu să-l ierte" iar cineva din casă trebuie să răspundă „Să-l ierte Dumnezeu" sau „Dumnezeu să-l odihnească". Rudele şi prietenii sînt conduși de cei ai casei lîngă sicriu. Femeile îl bocesc pe cel răposat fie cu formule în versuri cunoscute sau pur şi simplu improvizînd cu elemente familiare din relaţia cu cel care s-a stins. După ce nu mai pot plînge încep să povestească cîte ceva despre cel răposat. Pentru a sprijini familia răposatului rudele sau prietenii mai în vîrstă vin mai tîrziu ca să rămînă pînă dimineaţa.

De obicei, priveghiul se făcea în două camere, una în care era pus mortul şi alta unde se aflau bătrînii cu femeile ce mai aveau de lucru şi care aveau grijă să nu se stingă lumînările. În cele patru colţuri ale sicriului ardea cîte o lumînare. O lumînare mare, „cît un stat de om" este pusă la căpătîiul mortului, aceasta se aprinde în zori pentru cîteva minute. După îngropare, aceasta este dusă la biserică.

Pe vremuri la priveghi erau practicate diverse jocuri, care au obîrșii arhaice, fiind asemănătoare cu șezătorile și erau jucate la cei care şi-au împlinit rostul în lume.

Nu se făceau jocuri de priveghi atunci, cînd mureau tineri sau părinţi în urma cărora rămîneau copii mici. Nu se servea băutură şi nu erau acceptaţi copiii.

Puţin după ce începeau jocurile se anunţa „dusul în rai" şi copii plecau acasă. Cei care rămîneau erau pedepsiţi în felul următor: „Un fecior se aşeza pe spate, pe vatra casei, iar ceilalţi prindeau copiii rămaşi, îi puneau pe spate peste cel din mijlocul casei, fiecare trebuia să-l prindă de urechi pe cel de deasupra lui şi să-l tragă la comanda celui de jos, la dreapta, la stînga, în sus, în jos. Se făcea o grămadă de copii, care se trăgeau de urechi, se zvîrcoleau şi strigau, iar cînd scăpau, unii, plecau acasă plîngînd. Nu aveau ce căuta la priveghi, spuneau sătenii, nu era pentru ei. Apoi tinerii se jucau: de-a Rîşniţa, De-a bîza, iar bătrînii − jocuri de noroc.

Specialiștii în domeniu consideră că la originea jocurilor de priveghi s-ar afla nu numai temerile ca supranaturalul necurat să pună stăpînire pe cel mort, ci şi aceea ca o dată cu el să nu le fie luată mana casei, norocul.

Cele mai apropiate persoane au grijă de oamenii care vin în casă, să fie luaţi în seamă, serviţi cu un pahar de vin, după care stau cu defunctul pentru ultima dată.

Vorbind de respectarea anumitor tradiţii, amintim despre spălarea neapărată pe faţă a mortului în fiece dimineaţă, cît se află în casă.

În ultimul drum după ritualul nunţii

Neobişnuita formă de înmormîntare a tinerilor necăsătoriţi, care se petrec în ultimul drum după ritualul nunţii (îmbrăcat în costum de mire cu floare în piept sau rochie de mireasă şi flori), iar tinerii prezenţi cu flori în piept, cu floarea şi batista cu colţurile în jos. Toate astea pentru că în viziunea populară un om împlinit era acela care a trecut prin toate pragurile vieţii, tot astfel precum ziua din zori pînă la apus sau ca viaţa florilor care cresc din pămînt, îmbobocesc, înfloresc şi se fac din nou pămînt. Omul, din copil, devenea fecior sau fată intra în ceată şi în joc, se căsătorea, îşi creştea copiii şi nepoţii, iar la bătrîneţe îşi aştepta trecerea în lumea „de dincolo". Moartea unui copil sau a unui tînăr îndurerează profund întreaga comunitate, astfel datina de a înmormînta feciorul sau fata a cărui viaţă a fost retezată înainte de săvîrşirea cursului ei firesc erau îmbrăcaţi ca mire, respectiv mireasă, fiind realizată astfel împlinirea simbolică a vieţii acestora prin nuntă.

Ceremonialul de înmormîntare propriu-zis

A treia zi după moarte, de regulă la amiază, începe slujba de înmormîntare. Dacă timpul este frumos pînă la scoaterea mortului din casă, toate pomenile: masă şi scaune, colaci, toate lucrurile ce vor fi date de pomană, aşezate fiecare separat, se scot afară în faţa casei. Se aşterne un covor, lăicere, se pun scaune. Stăpîna casei este ajutată de cei mai apropiaţi. Toate obiectele ritualice aduse de la biserică (steagurile, crucea...) se leagă cu prosoape, toate obiectele casei mortului (crucea, sicriul, capacul...) se leagă cu prosoape şi se alătură în sacoşă colac şi cană, lumînare. Celor 4 sau 6 gropari li se leagă cîte o cămaşă, o faţă de masă sau cuvertură, sau prosoape mari (şi colac cu lumină).

Scoaterea mortului conţine unele credinţe, pragul se consideră sacru la multe popoare. De aceea, pragul se acoperă cu un lăicer, sicriul este ridicat sus şi în părţi (ca semnul crucii), atins de prag, ca ultima trecere peste el de către defunct, care apoi se aşează în faţa casei. Un moment important după scoaterea mortului − o femeie, care rămîne în casă trebuie să măture repede din casă, să dezlege basmaua de la streşină, să-şi ia covoraşul de pe prag. Se mătură ca să nu rămînă scîrbă în casă, iar gunoiul şi aşternutul mortului îl duc în grădină şi-i dau foc. Familia avea grijă ca așternutul şi hainele cu care a zăcut mortul să nu fie luate de cineva pentru vrăji. Se zicea că direcţia fumului arata unde se duce moartea.

În curte mortului i se face „prohodul" care se termină cu predica. La sfîrşit oamenii merg să-i dea ultima sărutare: îşi fac cruce şi sărută crucea aflată pe icoana de pe pieptul mortului, lăsînd cîţiva bănuţi, în ordine: întîi bărbaţii, apoi femeile, întîi cei veniţi mai de departe, apoi cei din sat şi rudele apropiate.

Urmează o altă etapă: „darea pomenilor". Sicriul este trecut peste trei punţi (colac plus ştergar, lumînare...).

Darea pomenilor mai întîi începe cu darea icoanei, a mesei cu mîncare, băutură şi colaci. Masa se dă de pomană unei familii tinere, apoi căldarea cu apă, coliva şi celelalte obiecte necesare defunctului şi ca pomenire. Toate se dau de pomană peste sicriu rudelor, prietenilor, vecinilor, rostindu-se „ca pomană pentru sufletul răposatului...". Numărul pomenilor depinde de starea economică a familiei rămase, de volumul „comîndului" din timp pregătit, de respectarea tradiţiei ş. a. Evident că astăzi e primit a petrece înmormîntarea cu feţe bisericeşti, cu cîntări şi rugăciuni, alteori şi cu muzică (dacă e tînăr şi om „văzut").

Drumul este presărat de 12-24 „îngenuncheri", „odihneli" (sau Punți, sau Stîlpi) unde se citeşte cîte o evanghelie, în unele sate se face oprirea numai la intersecţii, la troiţe şi în faţa bisericii şi de fiecare dată se trece peste 3 punţi (colac, pînză, lumînare), care după trecere se împart vecinilor, celor săraci.

De mare importanţă sînt punţile, inclusiv lăicerul aşternut la poartă şi în faţa bisericii. De obicei, defunctul este adus în biserică unde i se citesc rugăciuni de iertare a păcatelor ş. a. Tot aici mai apoi va avea loc „iertarea rudelor cu cel decedat". Ultima cale scurtă este de la biserică pînă la casa mortului – la groapă, unde au loc rînduielile ştiute şi „ultima sărutare" de luare de rămas bun pentru totdeauna. Darea de pomană peste sicriu a unei păsări „ca sufletul să zboare uşor la cer" ş. m. a. Există şi unele superstiţii, pe care lumea încearcă să le respecte (dezlegarea picioarelor şi aruncarea legăturii în groapă, a batistei, a unor monede (ca plată pentru trecerea răposatului a vămilor)). Se rup cei 9 colaci şi cu coliva se împart celor prezenţi.

La groapă, după slujbă şi după ce preotul a făcut cruce cu lopata şi a stropit groapa cu paosul rămas, după ce a stropit mortul în curte şi goleşte tămîia şi cenuşa din cădelniță în groapă, groparii astupă groapa. Cei veniți să petreacă mortul pe ultimul drum aruncă cîte o mînă de ţărînă sau şi cîte un bănuţ în groapă.

Imediat ce groapa a fost acoperită, un membru al familiei răposatului vine cu un vas cu apă şi toarnă groparilor pentru a se spăla pe mîini şi pentru a-şi spăla uneltele cu care au lucrat. Aceasta se face deasupra mormîntului. După ce groapa a fost astupată are loc „cutia mortului" ce constă în tăierea prescurii în cubuleţe şi punerea acestora într-un vas. Preotul ţine în mînă vasul şi rudele mortului prind de cutie sau se ţin de haine sau de un colţ al năframei şi se roagă pentru iertarea păcatelor celui răposat. După rugăciune oamenii sărută crucea şi iau o bucăţică de prescură şi o lumînare.

Lumea prezentă la cimitir este invitată la masa de pomenire.

Praznicul

În vechime praznicul se făcea cu alimentele cu care rudele şi prietenii răposatului, alţi oameni din sat le aduceau: găini, raţe, ouă, făină, ulei, fasole, orez etc. cu gîndul că şi ei vor fi ajutaţi la nevoie. De prepararea bucatelor se ocupau doar femei din vecini sau rude apropiate, cei ai casei care au atins pe cel răposat nu se apropiau de bucătărie. Acest obicei se mai păstrează şi astăzi.

Dacă era post se făceau bucate de post, de regulă: fasole cu ceapă prăjită în ulei cu curechi acru sau sarmale de post (cu păsat sau cu orez) şi se servea rachiu și vin. Fiecărui om i se punea în faţă un colac cu o lumînare. Pe masă se mai rupeau colaci ca să fie consumaţi la masa de pomenire. În vechime primeau cîte o lingură de lemn şi mîncau 2-3 persoane dintr-un vas de lut, iar cu un pahar erau serveau mai mulţi, făcîndu-se înconjurul mesei de pomenire de 3 ori.

Masa de pomenire se face la casa mortului și începe cu spălatul mîinilor. La masa se așează preotul împreună cu toți participanții. Preotul binecuvîntează bucatele și se roagă din nou pentru sufletul mortului. Apoi se "saltă coliva de trei ori" și se servește, apoi şi toate celelalte bucate pregătite, în dependenţă dacă e post sau nu. Fiecare primeşte de pomană un colac cu lumînare şi un şerveţel. După cum aţi aflat colacul întotdeauna este urmat de o pînză, care simbolizează igiena populară.

Semnificația alimentelor oferite ca pomană pentru „marea călătorie"

Pîinea și vinul semnifică viața veșnică. Grîul, vinul și vița de vie apar în ceremonialul funerar pe aceste pămînturi încă înainte de creștinism. În creștinism aceste două elemente (pîinea si vinul) au o semnificație deosebită, fiind alimentele de bază ale omului, căci pîinea adusă la altar se va preschimba în Trupul lui Hristos, semnificînd viața credincioșilor oferită ca dar lui Hristos, care se va oferi la rîndul sau, ca dar suprem. Pîinea este, deci, viața. De asemenea, vinul este îndoit cu apă, alt element natural care duce cu gîndul la "apa vie", la "rîul și apa vieții".

Colacii care se dau de pomană sînt făcuți din faină de grîu și apă, aluatul obținut constituind "arhetipul genezei și materiei sacre". Aluatul din grîu ne duce cu gîndul la "aluatul" din apă și lut, pe care, la începutul lumii, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul și l-a însuflețit. Asemănarea pîinii cu vița omului și ciclul vegetal al grîului, deschis de sămînța semănată și închis de sămînța recoltată cu formula ciclurilor vieții omului: nașterea, căsătoria și moartea.

Iar în ceremonialul funerar grîul apărînd atît sub forma colivei peste care preotul toarnă vin în timpul rugăciunilor, precum și sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului, "de sufletul mortului".

Coliva, sacrificiu al spiritului grîului, este specifică popoarelor agrare, inclusiv moldovenilor, fiind preparată, în mod special, la ceremoniile de înmormîntare și în ritualurile de pomenire a morților. Se face din grîu curat, ales, care este pisat într-un vas special (chiuă) și se fierbe pîna devine o pastă densă (vezi rețeta de la compartimentul Bucătăria). După răcire se amestecă cu miere, cu nuci pisate, se întinde pe o tavă sau o farfurie mare și se ornează cu diferite motive, iar la mijloc se face o cruce din zahar, bomboane sau cacao.

Colacii mai au semnificația de "pereche a sufletului fără de care acesta nu poate intra în rîndul neamului celor duși". Pentru înmormîntare colacii sînt preparați din aluat de pîine, în număr impar, cu diferite forme. În Bucovina, spre exemplu, colacii se fac foarte mari și se numesc "crestați" (împletitura lor fiind crestată). Colacii sînt copți în cuptor ori direct pe vatră, de către femeile bătrîne "care se pricep", femei curate, rude sau vecine.

„Pomului vieții" la ceremonia de înmormîntare

Trebuie să amintim de obiceiul „Pomului vieții" la ceremonia de înmormîntare, care fiind încărcat cu fructe (azi cu bomboane, biscuiți, ornat cu flori), reprezintă un "substitut al mortului" și amintește de pomul vieții despre care este spus în Facerea, dar și în Apocalipsa. Pomul simbolic pentru înmormîntare se face dintr-o creangă de măr sau prun cu multe ramuri curățate de coajă, pînă rămîn albe, în care se pun diferite fructe: mere, prune, lămîi, stafide, smochine, colăcei, iar în vîrf nuci (azi bomboane, biscuiți).

La înmormîntare preotul, nașul sau participanții iau cîte un fruct. În unele localități pomul este scuturat de roade deasupra mormîntului, apoi se împlînta în mormînt, lîngă cruce, ori se arunca pe o apă curgătoare sau într-o fîntîna. Aruncarea acestuia pe o apă curgătoare amintește de rituri funerare preistorice, în care cadavrul era trimis în lumea de dincolo de apă.

Pomul mai reprezintă și roadele pămîntului și este dat de pomană la 40 de zile după înmormîntare, constituind partea din rodul pămîntului (hrană, apă, umbră, adăpost etc.), care-i revine sufletului mortului, fiind "trimisă prin intermediul acestei pomeniri".

În unele localități din Moldova se mai păstrează obiceiul ca pomul să fie scos din pamînt cu tot cu rădăcină care, după ce este folosit ca suport al pomenilor, este răsădit la mormînt, lîngă cruce. După încheierea ceremoniei în alte localități ale tarii pomul rămîne în livada aceluia care îl dă de pomană, îl îngrijește, iar roadele sînt culese de acel care l-a primit. Iar în unele sate bucovinene Pomul Pomenilor se face dintr-un vîrf de brad, iar la nordul Moldovei se mai făcea pe vremuri și din săgeți de șindrilă. Pomul, încărcat cu fructe, hulubași și scărițe din aluat, prosop, cana de apă, lumînări și împodobit cu flori din hîrtie colorată, este scuturat de mai multe ori în drum spre cimitir sau la mormînt unde se înfige lînga cruce. Cel care îl duce ia prosopul agățat în pom și o sumă de bani. În alte localități pe vremuri pomii fructiferi erau sădiți, după înmormîntare, chiar la căpătîiul mortului, cimitirul căpătînd aspectul unei livezi de meri.

Îngrijirea sufletului după moarte

În prima seară după înmormîntare familia organiza pe vremuri cina mortului, la masă erau chemate 12 persoane: rude sau prieteni de familie. După ce cinau ieșeau în curte şi formînd un șir, unul după altul făceau cîte trei închinăciuni spunînd „Dumnezeu să-l ierte". A doua seară venea din nou preotul şi făcea o slujbă.

Pînă la şase săptămîni, se considera că sufletul tot vine pe la trup şi ca să-l găsească şi ca să nu spurce nimic mormîntul, pe vremuri, era primit ca să se ducă în fiecare zi (dimineaţa la răsăritul soarelui) tămîie aprinsă şi jar şi să se lase să ardă pe mormînt. Mormîntul se atămîia în fiecare dimineaţă timp de 6 săptămâni. Tot 6 săptămîni se ducea în fiecare dimineaţă apă cu cîte „două vase" de pomană de către un vecin sau cineva din familie, ca să aibă pe lumea cealaltă. După 6 săptămîni, omul căruia i s-a dus apa primea două vase noi cu cununi cu flori.

Atămîierea mormîntului se face trei dimineţi după înmormîntare de către femei din neamul răposatului. Se înconjoară mormîntul de trei ori cu un vas în care sînt cărbuni aprinşi şi tămîie. Primul om întîlnit în cale primeşte un colac.

Etapele, după înmormîntare, continuă cu „praznicele de a 3-ia zi, de a 9-a zi, de 40 de zile, de 1 an, pînă la 7 ani. Anual la Duminica Mare se dau pomeni de sufletul decedatului. Chiar sărbătoarea Duminica Mare este legată de cultul strămoşilor şi se organizează diferit: cu pomeni la cimitir, numai cu bucate tradiţionale (plăcinte, sarmale, cotlete etc.) şi băutură. Se ia masa la cimitir cu toate rudele împreună, unde fiecare vine cu mîncarea de acasă.

De cînd datează datina de a-i pomeni pe răposaţi nu se ştie cu exactitate, dar un lucru este cert, din timpuri preistorice.

Paştele Blajinilor este ziua în care ne amintim de ei şi le-o consacrăm fiecare ducîndu-ne la cimitir, la mormintele lor. În ziua de Blajini creştinii îi pomenesc pe cei morţi şi numai după ce preotul „atămîiază", „prohodeşte" mormintele şi sfinţeşte pomenile, acestea din urmă se dau de pomană de sufletul celor decedaţi, împărţindu-se, de obicei, între rude, vecini, prieteni şi oamenilor săraci.

În cea mai mare parte a satelor e răspîndită tradiţia cînd la cimitir se duc cu un număr anumit de pomeni: 6, 9, 12 sau după posibilitatea familiei. Pomana constă dintr-un colac, lumînare şi chibrituri plus o pungă cu dulciuri (bomboane, prăjituri) şi neapărat un ou roşu sau încondeiat şi o ţesătură sau un ştergar, o plapumă, o piesă de îmbrăcăminte, o basma, o cămaşă, veselă etc. Este foarte bine ca pomenile să fie pregătite de cu seară şi să se pună pe masă, apoi se aprind lumînările pentru puţin timp, „ca sufletele răposaţilor să vadă că ei nu sînt uitaţi". De asemenea, e bine să te duci la cimitir dimineaţa pe la orele 9-10 „că ei te aşteaptă să vii cu pomeni".

Paştele Blajinilor nu reprezintă o parte a canonului bisericesc, ci o tradiţie sfîntă de veacuri a strămoșilor noștri legată, în special, de cultul morţilor, creată din îndemnul şi înţelepciunea creştinilor.

În istoria fiecărui popor cele mai importante cicluri ale vieții au generat obiceiuri şi datini, care rămîn a fi parte integrantă a fenomenelor complexe care i-a unit pe oameni dintotdeauna într-o națiune, alcătuiesc spiritualitatea poporului. Astfel ceremonia căsătoriei, sărbătorea nou-născutului și ceremonia de înmormîntare rămîn a fi pentru moldoveni piloni ai dăinuirii, baza tradițiilor naționale pe care trebuie să le respecte fiecare moldovean.